Doamne, sunt singur. Auzi-mã.
Focurile toate s-au trecut.
Trâmbitele-nalte, zadarnic
rãsunã pe ziduri de lut.

Nu se mai roagã la izvoarele soarelui
cãprioarele, iezii mãrunti;
încremeniti, ghemuiti, înclestati,
ciobanii dorm acoperiti de munti.

Chemându-te din slãvi în chiote,
în fulgerãri de coase si pumnale,
atâtea rânduri de flãcãi si ierburi
au strãlucit în tarinile tale –
si ti-au vãzut în ploile înalte
picioarele de-argint cum strãlucesc.
Flãcãi si ierburi putrezesc prin tarini
si alti flãcãi si ierburi cresc.

Doamne, sunt singur. Auzi-mã.
Focurile toate s-au trecut.
Trâmbitele-nalte, zadarnic,
rãsunã pe ziduri de lut…

Uneori se aud morile adâncului
mãcinând pe sub munti, pe sub stânci;
sub uriase turle de cremene
uneori s-aud buciume-adânci…

În zarea de cânepã vânãtã
s-au dus verii mei, fratii mei.
Ciobani strãvechi mã asteaptã
de mult, sã mã culc între ei…

(“Cetatea Moldovei”, nr. 1, 1 ianuarie 1943)

Când aduce blonda Liză
Socoteala unei vedre,
Universul cristaliză
Hexacontetraedre!

Impreuna sintem foarte dialectici
(Tu stii ca a fost cea mai frumoasa
Zi din viata mea?
Ce bine-ar fi să fie asa. “Ba da”.
Te rog fraza asta să n-o tai)
De fapt, poezia de dragoste ar trebui să fie semnata
Chiar de muze.
Poetii să se inspire si ele să puna degetul.
Tu să intinzi aripa peste versurile mele
“N-am intins-o?”
Asa, o pana. Vreau o filfiire deplina.

Simteai ca veneai până lângă mine
Si deodata un gol de aer.
Ce se intimpla?
Mă gindeam la tine.
Golurile de aer nu stiu ce-o fi cu ele,
Asa e când zbori, zburam spre tine.
“Oricum, eu receptam fluidul.”
Si eu mă ghidam tot dupa fluid.
Noi nu lucram decât pe
Baza de flux magnetic.
Stii ca la ecuator cântarim
Mai mult decât la poli?

In orice caz, când sintem impreuna
Cintarim mai mult,
Sintem doua ecuatoare incolacite
Doua ecuatoare si – un pol – ca niste serpi.
De ce numai unul?
Pentru unitatea contrariilor.
Plus cea mai ieftina energie…
Nu stiu daca intelegi?
Ce zici de titlul asta?
Esti ca o sfera de sticla
In care Dumnezeu a strecurat
Si-un clopotel.
Când se-nvirteste pamintul, suna clopotelul.
Tu suni. Da, dar n-am sunetul frumos
Decât în sfera de sticla
Vibrez din toata fiinta
Si tu-mi culegi vibratiile
Si mi le restitui, sarutate.

Dupã cât am tras ca boii,
Suntem iarãsi fiii ploii,
Numai buni de dus cu vorba
Sã ne fure altii ciorba
Si bucãtile mai grase
Noi rãmânem tot la oase,
Parastasul ei de moarte!
Parte-si face cine-mparte,
Pe când prostii care-ndurã
N-au nimic de pus în gurã,
N-au nimic de strâns cu sacul
Dãm din nou tot noi de dracul
Si tot nouã ni se cere
Sã o facem cu plãcere,
Cu mândrie si cu artã,
Pânã vom iesi din hartã
Si-om ajunge niste duhuri
Cãlãtoare prin vãzduhuri
Fãrã sã mai stãm la coadã
Intr-o liniste nãroadã
Si-ntr-o ordine absurdã,
Pentru câte-un bot de urdã.

Nici gandurile voastre, nici florile nu-mi spun,
Nici negurile toamnei, ca sunt iesit din minte –
Ci numai mie-mi pare mereu ca sunt nebun,
De vreme ce-mi prind viata si moartea in cuvinte.

Ard in lumina zilei de parca uit ca n-am
Decat un drum prin iarba, un singur drum si-o poarta
Prin care voi patrunde ca luna-ncet prin geam,
Sau linistea din salcii rotind in Marea Moarta.

Ma bucur cand mai trece un an si-un anotimp,
Cand prin oglinzi straine imi rataceste chipul,
Si iar mi-aduce vremea acelasi dor sa-mi schimb
Inelul meu cu-al marii ce l-a-ngropat nisipul.

Traiesc mai mult cu roua campiilor, mai mult
Ca pasarea padurii si poate ca mi-e bine:
Vad ridicata steaua de-al carei semn ascult,
Vad risipita ora de plumb din care vine.

De-acum e dimineata pe cer ca un suras
Pe fata ravasita. De-acum e aurora …
Stau si-mi gravez in suflet ca-ntr-un margean deschis,
Cu litere tacute, speranta tuturora.

Odată îmi trimise un medic renumit
Pe fiu-său la şcoală pe două luni, cu dorul
Să fac din el gramatic şi retor, căci feciorul
Isteţ era la vorbă şi gând, un îndrăcit,
Da-n lună cu piciorul.

În şcoală eu, fireşte, voind să-l introduc
În taină de gramatici, încep cu poezia;
Iau versul Iliadei: Să-mi cânţi, muză mânia,
Căci ea pe mulţi trimite la iad, apoi apuc
Să-i spun ce-i prozodia.

Deseară, când băiatul se duce la părinţi,
El spune ce-i prin şcoală şi prinde să recite:
Să-mi cânţi, muză mânia, căci ea pe mulţi trimite
La iad; vestitul doctor a prins să crişte-n dinţi
Ca cei scoşi din sărite.

Atâta i-a fost şcoala baiatului; de-atunci
El n-a venit la mine, căci tată-său pesemne
Ţinea c-aceste versuri sunt oarecum nedemne
De-un doctor; dar în fine dai versuri unor prunci
Ca versul să-i îndemne.

Trecură zile multe, şi-odată mă-ntâlnesc
Cu doctorul pe stradă; făţiş venind spre mine,
El râde, mă salută, poftindu-mi bani şi bine,
Eu resalut, şi dânsul cu glasul prietenesc
Mi-a zis şoptind în fine:

Mulţam de ostăneală! Tu vrei să-nveţi pe fiu
În ce mod se trimite la iad? Să plătesc taxă
La şcoală? Dar acasă nu pot să-i dau eu praxă?
Pe mulţi trimit, amice, la iad! Deşi nu ştiu
Nici boabă de sintaxă!

Nu cuvintele purtate ca arginţii
Vânturaţi din mână-n mână pe tejghele
Ar putea să mi te cheme-n ochii minţii,
Râu muntean, cu limpezimi de acuarele.
Cum să dau eu slove negre şi tocite,
Jocul fraged: numai apă, numai soare,
Şi frunzişul: spumă verde pe răchite,
Şi lumina: aur sprinten sub picioare;
Naltul cer primăvăratic care mână
Sus la munte, pe ulmet şi pe arinişti,
Norii albi şi le adapă turma până
Vine seara cu-ale umbrelor nelinişti;
Ridicându-se în noapte: vajnic taur,
Dealul care paşte cer de stânjenei;
Şi zvâcnindu-şi bobul mic spre cloşca de-aur,
Stelele zvârlite-n zare pumn de mei;
Casele cu prispă scundâ, stând pe labe,
Suri zăvozi legaţi de drumurile-funii;
Toate morile-n genunchi, ca nişte babe
Ce albesc pe prundul gârlei pânza luni…
Cât aş vrea să uit de tot abecedarul.
Din tăceri să pot urzi păienjenişuri,
Să prind stele licărind pe-ntreg hotarul
Apelor încremenite-n luminişuri.
Şi, în zori, în vorba-mi nouă să pătrunză:
Ceru-n aripi care cântă arăturii,
Glasul apei, tactul morii, vântu-n frunză,
Cucul, ritmic, ca şi inima pădurii.

E mult de-atunci… e mult, nepoate,
Şi ca prin vis le văd pe toate…
Hei! să te miri, să te cutremuri
De câte-au fost nainte vremuri…
Şi-i mult, e mult de-atunci, nepoate!

Intrase sabie în ţară…
Zaveră… ciumă… jaf şi pară!
S-au prăpădit ai mei cu toţii,
Şi tot ce-aveam prădară hoţii —
Şi turcul stăpânea în ţară…

Cum am scăpat şi eu cu zile
Nici aş putea să-ţi spun, copile…
Pesemne pronia cerească,
Voind ca să mă pedepsească,
Mi-a dăruit pedeapsa-n zile…

Că, uite, vremurile-acele
De-au fost amarnice şi grele,
Dar inimi drepte, credincioase,
Vin bun şi cântece frumoase
Erau pe vremurile-acele…

Azi cat nedumerit, nepoate:
Cum toate se schimbară, toate!
Din cântece azi n-ai ce-alege,
Nici vinul nu e vin în lege,
Nici inimi nu mai sunt, nepoate!…

• Ai vrea, precum se vede, să-ţi mai aduci aminte
• Alaiul unui cerşetor
• Carnavalul
• Cele trebuincioase
• Clăcaşul
• Cugetare
• Deşertul mi-e o lume
• Muncitorul
• O dimineaţă pe Caraiman
• Şi ce-ar fi poezia?
• Sila
• Sonet
• Speranţa în ziua de mâine
• Un suvenir
• Zburătorul
• Zdrobită geme inima-n mine etc.