Când aduce blonda Liză
Socoteala unei vedre,
Universul cristaliză
Hexacontetraedre!

Impreuna sintem foarte dialectici
(Tu stii ca a fost cea mai frumoasa
Zi din viata mea?
Ce bine-ar fi să fie asa. “Ba da”.
Te rog fraza asta să n-o tai)
De fapt, poezia de dragoste ar trebui să fie semnata
Chiar de muze.
Poetii să se inspire si ele să puna degetul.
Tu să intinzi aripa peste versurile mele
“N-am intins-o?”
Asa, o pana. Vreau o filfiire deplina.

Simteai ca veneai până lângă mine
Si deodata un gol de aer.
Ce se intimpla?
Mă gindeam la tine.
Golurile de aer nu stiu ce-o fi cu ele,
Asa e când zbori, zburam spre tine.
“Oricum, eu receptam fluidul.”
Si eu mă ghidam tot dupa fluid.
Noi nu lucram decât pe
Baza de flux magnetic.
Stii ca la ecuator cântarim
Mai mult decât la poli?

In orice caz, când sintem impreuna
Cintarim mai mult,
Sintem doua ecuatoare incolacite
Doua ecuatoare si – un pol – ca niste serpi.
De ce numai unul?
Pentru unitatea contrariilor.
Plus cea mai ieftina energie…
Nu stiu daca intelegi?
Ce zici de titlul asta?
Esti ca o sfera de sticla
In care Dumnezeu a strecurat
Si-un clopotel.
Când se-nvirteste pamintul, suna clopotelul.
Tu suni. Da, dar n-am sunetul frumos
Decât în sfera de sticla
Vibrez din toata fiinta
Si tu-mi culegi vibratiile
Si mi le restitui, sarutate.

Dupã cât am tras ca boii,
Suntem iarãsi fiii ploii,
Numai buni de dus cu vorba
Sã ne fure altii ciorba
Si bucãtile mai grase
Noi rãmânem tot la oase,
Parastasul ei de moarte!
Parte-si face cine-mparte,
Pe când prostii care-ndurã
N-au nimic de pus în gurã,
N-au nimic de strâns cu sacul
Dãm din nou tot noi de dracul
Si tot nouã ni se cere
Sã o facem cu plãcere,
Cu mândrie si cu artã,
Pânã vom iesi din hartã
Si-om ajunge niste duhuri
Cãlãtoare prin vãzduhuri
Fãrã sã mai stãm la coadã
Intr-o liniste nãroadã
Si-ntr-o ordine absurdã,
Pentru câte-un bot de urdã.

Odată îmi trimise un medic renumit
Pe fiu-său la şcoală pe două luni, cu dorul
Să fac din el gramatic şi retor, căci feciorul
Isteţ era la vorbă şi gând, un îndrăcit,
Da-n lună cu piciorul.

În şcoală eu, fireşte, voind să-l introduc
În taină de gramatici, încep cu poezia;
Iau versul Iliadei: Să-mi cânţi, muză mânia,
Căci ea pe mulţi trimite la iad, apoi apuc
Să-i spun ce-i prozodia.

Deseară, când băiatul se duce la părinţi,
El spune ce-i prin şcoală şi prinde să recite:
Să-mi cânţi, muză mânia, căci ea pe mulţi trimite
La iad; vestitul doctor a prins să crişte-n dinţi
Ca cei scoşi din sărite.

Atâta i-a fost şcoala baiatului; de-atunci
El n-a venit la mine, căci tată-său pesemne
Ţinea c-aceste versuri sunt oarecum nedemne
De-un doctor; dar în fine dai versuri unor prunci
Ca versul să-i îndemne.

Trecură zile multe, şi-odată mă-ntâlnesc
Cu doctorul pe stradă; făţiş venind spre mine,
El râde, mă salută, poftindu-mi bani şi bine,
Eu resalut, şi dânsul cu glasul prietenesc
Mi-a zis şoptind în fine:

Mulţam de ostăneală! Tu vrei să-nveţi pe fiu
În ce mod se trimite la iad? Să plătesc taxă
La şcoală? Dar acasă nu pot să-i dau eu praxă?
Pe mulţi trimit, amice, la iad! Deşi nu ştiu
Nici boabă de sintaxă!

Nu cuvintele purtate ca arginţii
Vânturaţi din mână-n mână pe tejghele
Ar putea să mi te cheme-n ochii minţii,
Râu muntean, cu limpezimi de acuarele.
Cum să dau eu slove negre şi tocite,
Jocul fraged: numai apă, numai soare,
Şi frunzişul: spumă verde pe răchite,
Şi lumina: aur sprinten sub picioare;
Naltul cer primăvăratic care mână
Sus la munte, pe ulmet şi pe arinişti,
Norii albi şi le adapă turma până
Vine seara cu-ale umbrelor nelinişti;
Ridicându-se în noapte: vajnic taur,
Dealul care paşte cer de stânjenei;
Şi zvâcnindu-şi bobul mic spre cloşca de-aur,
Stelele zvârlite-n zare pumn de mei;
Casele cu prispă scundâ, stând pe labe,
Suri zăvozi legaţi de drumurile-funii;
Toate morile-n genunchi, ca nişte babe
Ce albesc pe prundul gârlei pânza luni…
Cât aş vrea să uit de tot abecedarul.
Din tăceri să pot urzi păienjenişuri,
Să prind stele licărind pe-ntreg hotarul
Apelor încremenite-n luminişuri.
Şi, în zori, în vorba-mi nouă să pătrunză:
Ceru-n aripi care cântă arăturii,
Glasul apei, tactul morii, vântu-n frunză,
Cucul, ritmic, ca şi inima pădurii.

E mult de-atunci… e mult, nepoate,
Şi ca prin vis le văd pe toate…
Hei! să te miri, să te cutremuri
De câte-au fost nainte vremuri…
Şi-i mult, e mult de-atunci, nepoate!

Intrase sabie în ţară…
Zaveră… ciumă… jaf şi pară!
S-au prăpădit ai mei cu toţii,
Şi tot ce-aveam prădară hoţii —
Şi turcul stăpânea în ţară…

Cum am scăpat şi eu cu zile
Nici aş putea să-ţi spun, copile…
Pesemne pronia cerească,
Voind ca să mă pedepsească,
Mi-a dăruit pedeapsa-n zile…

Că, uite, vremurile-acele
De-au fost amarnice şi grele,
Dar inimi drepte, credincioase,
Vin bun şi cântece frumoase
Erau pe vremurile-acele…

Azi cat nedumerit, nepoate:
Cum toate se schimbară, toate!
Din cântece azi n-ai ce-alege,
Nici vinul nu e vin în lege,
Nici inimi nu mai sunt, nepoate!…

• Ai vrea, precum se vede, să-ţi mai aduci aminte
• Alaiul unui cerşetor
• Carnavalul
• Cele trebuincioase
• Clăcaşul
• Cugetare
• Deşertul mi-e o lume
• Muncitorul
• O dimineaţă pe Caraiman
• Şi ce-ar fi poezia?
• Sila
• Sonet
• Speranţa în ziua de mâine
• Un suvenir
• Zburătorul
• Zdrobită geme inima-n mine etc.

Green rings around the eyes, this grass in vibrant motion
arcs tenderly about you, at a distance-
you summon it, then fling it round, broken
by your laugh of youth and innocence.

Stretched under you, this curling dome of grass
would sound its voices in the gravel-
but you are unaware – and now you pass
through foreign stars, a fool.

Iubit muritor,

Astăzi am priimit,
Prin poştia cerească,
Biletul tău pornit
Din Ţara Românească.

Odată cunoşteam
Subt nume de roman
Un preaputernic neam,
Al lumei crud tiran;
Neam ce-l credeam perit,
Căci nu l-am mai zărit;
Şi pînă-ntr-ast minut
(Mă jur pe al meu nume),
Eu nici aş fi crezut
Că existaţi pe lume;
Dar de vreme ce scriţi
Voi trebuie să fiţi.
Numai nu înţeleg cine v-a putut spune
Că aveam pentru glob intenţii aşa bune.
E netăgăduit
C-a lui desfiinţare
De timp nepomenit
Mi-era în cugetare,
În cerc tot viţios
Văzînd că se-nvîrteşte,
Şi omul păcătos
În rele mult sporeşte,
Văzînd că jos la voi mulţi oameni mari şi buni,
Lumei folositor, au trecut de nebuni,
Au fost persecutaţi
În vreme ce-au trăit,
Şi foarte lăudaţi
După ce-au murit.
Eu prea rău am urmat,
Cînd am lăsat odată
Pe Noe d-a scăpat
Cu luntrea-i deşălată,
Căci ştii ce a făcut
Cît liber s-a văzut?
El a sădit o vie
Ş-a căzut pe beţie!
Iar cu fetele lui
Ce-a mai făcut nu spui.
Iar de atunci încoaci din el cîţi s-au prăsit,
Acei ce au fost tari pe cei slabi au robit;
Soarele-au spăimîntat prin lupte şi omor,
Pentru globul pămînt, ce nu era al lor.
Căci socotesc că ştii, nevoie n-am să-ţi spui,
Că nu e-al vostru el, ci voi sînteţi ai lui.
Apoi v-aţi apucat
Cerul d-aţi spionat,
Prin sticle cercetînd
Ce avem noi de gînd,
Ce fel ne preumblăm,
Pînă şi ce mîncăm.
Ba încă aţi scornit
Feluri de secături,
Şi pe voi v-aţi numit
Alese creaturi!
Acestea, drept să spui, eu nu le sufeream,
Dar fiindcă îmi scrii că sînteţi ocupaţi
Proastelor voastre legi spoială să le daţi,
Fiindcă ai cerut sorocul mărginit
De zece mii de ani, fiindc-a mijlocit
Ş-o graţioasă stea dintr-ale curţii mele,
Pentru cîţiva poeţi ce casc gura la stele,
Mă-nduplec în sfîrşit, astîmpăr al meu foc,
Îmi pui caii la grajdi şi coadele la toc.
Numai luaţi măsuri, gîndiţi şi căutaţi
De indulgenţa mea acum să profitaţi.
Căci daca spre pămînt vrodată m-oi porni,
Vă poci încredinţa că bine nu oţi fi.

(„Concordia“, 30 mai 1857)