Să nu-ţi faci chip cioplit din mine
şi nici să nu te-nchini sub fum înalt.
Frumuseţea mea de bronz păgân rămâne
un idol pentru cerul celălalt.
Săruturile îndelung schimbate
să-ţi înflorească azi altundeva,
cu alte cântece-n vecinătate,
cu alte tâlcuri în tăcerea ta.
Plăcerile ca luntrile vopsite
şi-au şters de ape botul lor rotund,
iar clipa amintirii fericite
e doar o scoica de sidef pe prund.
Să nu-ţi faci chip cioplit din amintire
şi nici la jaruri vechi sa nu adăşti.
Consolatoare, o vopsea subţire
aplică gândurilor alte măşti.
Desprinde luntrea de la ţărm şi du-te.
Precum se pierd în ceruri meteori,
se stinge-n golful dragostei pierdute
amarul sfânt, gustat de-atâtea ori.
Lăsându-mă uitat, tu mă ucide
cu fiecare vâslă, ca pe furi.
O trestie de suferinţi lichide
să cânte-n deltă spumegând, la guri.
Dar sus, lângă izvoare vechi, sub stele,
cum nu dai jertfă unor zei străini,
să nu jertfeşti nimic absenţei mele
şi nici frumuseţii ei să nu te-nchini.
Ci pierde-mă în casă, printre lucruri:
să putrezească bronzul vânzător.
Iar tu, neauzindu-l, să te bucuri
că-n pragul altei lumi chiar zeii mor.

O! tu, care-ai mânat barbare gloate
Ca să sfărâmi împărăţii bătrâne
Şi-ai câştigat izbânzi nenumărate;

Tu, ce-n trufia inimii păgâne
Ai pângărit râzând altare sfinte
Şi-ai ars cetăţi, ai fost măreţ, stăpâne,

Când jefuind regeştile morminte
Zdrobitei hârci îi ai răpit cununa,
Şi oaselor bogatele veşminte;

O! negre Domn, care-ai stârnit furtuna
De năvăliri, de-ai zguduit pământul,
Dacă-al tău nume îl săpase runa

Cea tainică pentr-a-ţi slăvi avântul,
L-a şters neîmpăcată-apoi uitarea,
Precum ţi-a spulberat cenuşa vântul.

Povestea ta pierdută e-n vâltoarea,
De ani supuşi ce vremea-a spulberat,
Dar umbra ta le mohorăşte zarea,

Că-nalt răsari, cumplit, neîndurat,
Cuprins de flăcări pe căzânde turle,
Cu pieptul gol luptând însângerat,

Beat de măcel. Asurzitoare surle
Cu spijele se întreceau turbate,
Şi-ades făceai îngrozitor să urle

De buciumări pădurile carpate,
Vânând călare zimbrul şi vierul
Şi săgetând jivine-înspăimântate.

În sumbri nori ce trec încomând cerul
În zori, goniţi de aspra vijelie,
Le mai zăresc cum fug mugind de fierul

Ucigător. Zburau cu veselie
Deasupra-ţi corbii, şi de-atâta sânge
Răsar şi astăzi roşii flori din glie.

Dar, îndelung nu ţi-a fost dat a-nfrânge
Pe-aceea ce pândise rânjitoare,
La sânu-i rece să te poată strânge,

Şi ai pierit, trădat într-o strâmtoare.
Amar te-a plâns, pletoasa seminţie
Ea, ce pe-o culme-într-un apus de soare,

Urlând, te-a ars cu-ntreaga-ţi avuţie,
Cu-ai tăi sirepi, cu roabele iubite,
Ce desfătau posaca ta beţie.

*

Sunt seri, spre toamnă,-adânci şi strălucite
Ce, luminându-mi negura-amintirii,
Trezesc în mine suflete-adormite

De mult, încât cad pradă amăgirii
Când cerul pârguit la zări cuprinde
Purpura toată, şi toţi trandafirii,

Şi-n sânge scaldă para ce-l aprinde
De vii văpăi – privind atunci amurgul,
Un dor păgân sălbatic mă încinde, –

Şi văd, stăpâne, cum îţi arde rugul.

(1912)

Şi poate de aceea, că nu suntem metalici
şi nici încetiniţi, şi nici lemnoşi,-
de aceea poate, când cocoşii galici
se bat cu penele-nfoiate şi frumoşi,-
noi ridicăm din noi, un glob de gând spre vid
şi-l sprijinim în pălmi, deasupra, sus,
şi soarele se alungeşte spre el şi îşi deschid
încă ceva din ele
luminile de nespus.

şi se curbează câmpul supt, spre globul
acesta, doritor,
şi viitorul îşi întinse leneş lobul
înspre prezent, rupându-se din viitor

De-aceea poate apărăm mai palizi,
şi-n largi mişcări orizontale, de înot,
un glob de gând întindem, tot şi tot
mai sus, spre sorii candizi…

până se lipesc de el bucăţi de cer albastre
şi-aterizate păsări, cu umbrele zburând,
şi relieful viu al trupurilor noastre
devine relieful acestui glob de gând.

Tăcerea e adâncă şi noaptea-ntunecoasă;
Norii ascund vederea înaltelor tării,
Ş-a stelelor de aur mulţime luminoasă
Ce smălţuiau seninul cereştilor câmpii.

Numai religioasa a candelei lumină
Aprinsă de credinţă, şi limpede şi lină,
Lua citit într-o singură silabă.
Luceşte înaintea icoanei ce slăvesc.
Emblemă-a bunătaţii, mângâitoare rază,
Ea parcă priimeşte şi parcă-nfăţişează,
Rugăciunile noastre stăpânului obştesc!

În minutele-acelea când sufletul gândeşte,
Când omul se coboară în conştiinţa lui,
Ca unei inimi care cu noi compătimeşte
Frăţeştei ei lumine durerea mea supui.

Câte chinuri ascunse, câte lacrimi vărsate
Au avut-o de martor, şi i-am încredinţat!
Câte dorinţi smerite şi neînfiinţate
Am tăinuit de lume şi ei am arătat!

Dumnezeu ce de faţă pe cruce se arată,
El care-a nedreptăţii e pildă de-ngrozit,
Îmi spune că-nainte-i se va vedea odată
Cel ce nedreptăţeşte cu cel nedreptăţit.

Atunci creştinu-acela, cu fruntea în ţărână,
Dar cu otrava-n buze, şi cu fierul în mână,
Umilit ca să-nşale şi blând ucigător,
Tronul dumnezeirii cum va putea să-l vază,
Când la un semn puternic se vor clăti cu groază
Cerurile-aşezate pe polurile lor?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar adâncă odihnă în lume încetează:
Religiosul clopot se leagănă în vânt
Chemând pe credincioşii ce somnu-mpovărează,
Din ale lor locaşuri în locaşul cel sfânt.

Întunecimea nopţii care încă domneşte,
Ca un om ce cu viaţa se mai luptă murind,
Se-mprăştie cu-ncetul, treptat se risipeşte
Şi-n umbra dimineţii se pierde-ngălbenind.

Se desfăşor în ochi-mi minunile zidirii;
Credinţa se deşteaptă în omul rătăcit;
Şi-nalţă a ei rugă cu imnul mulţumirii,
La cel ce după noapte şi zi ne-a dăruit.

Iar tu, candelă sfântă, a căreia vedere
Îmi aduce aminte atâtea năluciri,
Îmi vei fi totdeauna rază de mângâiere,
Vei şti deopotrivă şi fapte şi gândiri.

Voi alerga la tine în dureri şi necazuri,
De oameni şi de soartă când voi fi apăsat:
Astfel corăbierul, când marea e-n talazuri,
Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat.

De cântece Parisu-i plin
Ca marea de sirene,
Şi nu mai pleacă cei ce vin
Pe ţărmul mândrei Sene.

La Napoli, grădinile
Nu ştiu ce e zăpada,
Şi-n golfuri mandolinele
Îngână serenada.

Suspină ţitera-n Tirol
Când în tăcerea sfântă
Vreun orb moşneag în capul gol
Pe prispă stă şi cântă.

Zănatic ţipăt de viori
E-n veselele ciarde,
Cântarea asta-ţi dă fiori
Şi tremură, şi arde…

Dar creadă cine cum o vrea,
Cum crede să-şi aleagă;
Nu-s doine ca în ţara mea
Pe lumea asta-ntreagă!

• A fost cândva pământul străveziu
• Amintire
• Amurg de toamnă
• Biografie
• Bunătate toamna
• Călugărul bătrân îmi şopteşte din prag
• Cântăreţi bolnavi
• Cântec în doi
• Cântec pentru anul 2000
• Cântecul focului
• Către cititori
• Catrenele dragostei
• Catrenele fetei frumoase
• Ce aude unicornul
• Ceas
• Cuvântul din urmă
• Daţi-mi un trup, voi munţilor
• Din cer a venit un cântec de lebădă
• Din părul tău
• Dorul
• Drumetie
• Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
• Eva
• Extaz
• Flori de mac
• Focuri de primăvară
• Frumoase mâni
• Ghimpii
• Gîndurile unui mort
• Glas în paradis
• Gorunul
• Iarbă
• În lan
• În marea trecere
• În noapte undeva mai e
• Încheiere
• Inscripţie
• Înscripţie pe o casă nouă
• Întrebări către o stea
• Iubire
• Izvorul nopţii
• La cumpăna apelor
• La curţile dorului
• La mare
• Lauda suferinţei
• Liniste
• Lucruri suntem
• Lumina
• Lumina de ieri
• Lumina raiului
• Martie
• Melancolie
• Mi-aştept amurgul
• Moartea lui Pan
• Mugurii
• Noapte
• Noapte extatică
• Noapte la mare
• Noi şi pământul
• Nu-mi presimţi?
• O toamnă va veni
• Oglinda din adânc
• Pământul
• Pan
• Paradis în destrămare
• Parintii
• Pluguri
• Prezenţa ta
• Primăvara
• Primăvară
• Psalm
• Psalm dragostei
• Risipei se dedă florarul
• Somn
• Spune-o-ncet,n-o spune tare
• Stalactita
• Stelelor
• Strigat în pustie
• Strofe de-a lungul anilor
• Sufletul satului
• Suprema ardere
• Tăgăduiri
• Tămâie şi fulgi
• Tară
• Trei feţe
• Vară
• Vara Sfîntului Mihai
• Văzduhul seminţe mişca
• Vedenie dantescă
• Vei plânge mult ori vei zâmbi?
• Veniţi după mine, tovarăşi!
• Vreau să joc!
• Zodia cumpenei

Tu nu uita ca sunt in tine pesteri …
Un pas, o soapta, numai un suspin,
Sporesc acolo-n mii si mii de cresteri,
Se-ngroasa-n hauri, se izbesc si vin
Sa zguduie peretii arsi de lava.
Si tainita se umple de tumult,
Ca cerurile, sus, cand tuna-n slava …
Si creste larma surda tot mai mult,
De parca sparge urletul tavanul:
Cutremur lung iscat dintr-un oftat …

Si-adeseori cand zvonul, ca orcanul,
Nebun s-azvarle-n steiul detunat,
Ca-n pestera pierduta sub pamant –
De larma izvorata din suspine
O piatra cade, altele-si fac vant,