Făcând lumină în mine
Se-ntunecă în jur,
Când se apropie zorii,
La mine se-nserează
Nu pot vedea şi-n afară
Şi-nlăuntru în acelaşi timp.
Fructele, florile, fiarele
Le pot inventa numai când nu le găsesc.
Nimic din ce ascund nu trăieşte
Dincolo de hotarele mele.
Niciodată, niciodată nu se va sparge
Echilibrul perfect
Care doarme-ntre lume
Şi sufletul meu?
Numai pentru că nu există-n afară
Îl văd în mine-atât de limpede pe Dumnezeu?

1

deasupra mamei răsărise un curcubeu negru.
pe-atunci mama era doar o fetiţă
şi părul ei era din şuvite de diamant.
ea se opri din jocul ei
îşi netezi rochiţa
şi privi înspre curcubeu.
era un curcubeu negru şi de atâta negru scânteietor
pe câmp muşeţelul se întunecase.

mama privi înspre curcubeu.
era atât de jos, că aproape-l putea atinge cu buzele
iar părul ei electrizat, transparent
se lipea de tuburile moi, ca de orgă.
roşul curcubeului era negru.
şi oranjul lui era negru.
şi galbenul lui era negru.
şi verdele lui era negru.
şi albastrul lui era negru.
şi indigoul lui era negru.
doar violetul lui rămânea violet.
violetul lui era un şuvoi care se pierdea în mare.

mama ştiu atunci că este pierdută.
avea să cunoască dragostea.
şi brusc umbra ei pe safaltul cald din floreasca
se împodobi cu vene şi oase.
mama sui într-o corabie din pânză de păianjen
şi o porni în sus pe curcubeu.

umbra ei, cu vertebre şi intestine
îi continua joaca.

2

era o corabie din pânză de păianjen.
călătorea pe marginea curcubeului negru
ca pe marginea unei batiste cu chenar.
mama vedea în jur norii de staniol
care îi reflectau chipul.
din când în când, bombardierele americane
se încurcau în cuiburile de păianjen
ale tambuchiului, ale bocaportului
dar mama, la etravă
le apuca delicat între degete
şi le lansa apoi, descurcate şi zbârnâind
ca pe nişte modele din balsa şi celofan.

încă era curajoasă, deşi în corpul de porţelan
picurase stropul de sânge.
deşi părului ei săpat în diamant
i se tociseră vârfurile.
deşi sub bluza ei de gumă arabică
i se arcuiseră sânii.
încă era curajoasă
încă era orbitoare.

3

umbra mamei, printre vilele verzi,
printre tecarii albaştri
aruncă un ciob de sticlă în casuţe reci de şotron.
veni amurgul
ca un animal de carne transparentă
ca o floare cu petalele de gingii.
venira apoi stelele
şi începură să pască vilele verzi
tecarii albaştri.
umbra mamei căpăta organe ciudate:
trese,
decoraţii,
cravase.

îi crescu păr pe piept şi pe antebraţe.
îi crescu păr pe falangele degetelor.
îi crescu capacitatea craniană.
dar asta nu avea să-l salveze.

4

o pisică deschise ochii şi văzu o farfurie neagră
în care o femeie neagră îi turna un fir de lapte negru.
un vatman intră într-un depou negru.
un fluture se aşeză pe un zid negru.
doar curcubeul mai scânteia
aruncând flăcări negre.

venise vremea dragostei, sfârşitul lumii.
venise apocalipsa, care e dragostea.
venise fiara care latră flacăra
venise aparatul cu manometre, cadrane, cilindri, biele, bujii, globuri de sticlă, curele de transmisie
şi care pompa sub pielea stelelor ameţeala
venise pipăitul cu mirosul în lesă
venise vazul cu auzul în colivie
venise fiinţa cu neantul încolăcit după gât
venise înghesuiala, fier lângă plastic, oţel lângă sticlă, enzime lângă ciment,
clor lângă pânză şi frunze în glande şi oase în rouă şi
ochi în stilouri şi fălci suprapuse şi gheare şi pioneze
şi nori şi păpuşi şi oceane

totul în tot
tot peste tot
dinţi în dinţi şi gură în gură şi sex în sex şi coaste în coaste
şi istorie şi piuliţe şi figuri de stil
şi permanganat de sodiu şi flori cu petale, sepale, stamine, pistil
toţi iubind totul
toţi fecundând totul
peste tot numai apte şi apti
numai icre şi lapţi
încât cosmosul de lumine
văzut de departe, e doar fiara care se împreunează cu sine
fiara din apocalipsă
eclipsă de spirit,
eclipsă.

5

dar mama era deasupra
era încă de neatins
ea naviga pe arcul curcubeului deasupra lumii negre
şi oasele iliace îi crescuseră ca nişte aripi gălbui, ca de flutur,
mama-şi lua zborul vâslând din oasele iliace
peste acoperişuri şi paratrăznete
până ajunse în lună.

6

luna era un mare balon de săpun
ce reflectă în curbură lumea de jos
ea atrăgea copacii şi scotea petalele din boboci
ea forma în profunzimea pământului florile de mână
ea pieptăna cristalele de cuarţ
deşuruba femeile bătrâne ca pe păpuşile chinezeşti
şi scotea din ele adolescente
deşuruba adolescentele şi scotea fetiţe
deşuruba fetiţele şi scotea un oftat.
luna cea galbenă
plutea deasupra curcubeului negru
iar mama pătrunse în ea, se ghemui acolo
lipindu-şi aripile una de alta.

7

umbra mamei se zbătea-n plină dragoste
cu uniformă ferfenită, cu buletinul fâşii
îşi croia drum prin dor, prin langoare
prin luxură, prin pasiune, prin emoţie, prin lascivitate
căci
– dragoste ! urlau caloriferele
– dragoste ! draperiile
– dragoste ! magazinele de piese auto
– dragoste ! şobolanii
umbra mamei printre răcitoarele negre
cu gheaţă neagră, făcea paşi negri
zgâriat de uneltele negre-ale dragostei.

8

luna cea galbenă
plutea deasupra curcubeului negru.
aripile mamei începură să se destrame
faţa i se lăţi, ochii se spălăciră
până substanţa corpului ei se omogeniza cu a lunii.
doar scheletul subţire se mai văzu
prin transparenţă, o vreme.

9

tata văzu deodată răsărind luna.
deasupra bucureştiului, deasupra atelierelor ITB
răsărise luna mai mare decât pământul.
şi toate obiectele negre şiroiră umbre colorate
şi umbra mamei, tată, şiroi o umbra colorata
cu trupul subţire şi craniu enorm.
dragostea neagră nu era dragoste.
sculele negre nu erau scule.
fusese fiară, coşmarul negru, apocalipsa, trezia
fusese realul, stihia.
“ciudat vis am visat”, gândi tata
“în care se făcea că lumea există”.

10

craniul tatălui deveni uriaş
gândirea sa deveni infinită
voinţa sa deveni fără frână
puterea sa deveni fără margini.
privi oraşul şi oraşul se dărimă.
spuse o vorbă şi galaxia se sfărâmă
întinse aripi şi se înalţă
vâslând înspre stele
străpungând cu imaginaţia miliarde de lumi paralele
simţând pe spinare curentul rece al sorilor
dărâmând cu aripi de liliac orice scară a valorilor
prin probabil, prin veşnic, prin niciodată
înota cu faţa nealterată
pe când respiră
trecuturi şi viitoruri de mucava.
între degetele perlate
purta o floare cu patru petale unificate
şi purta un ochi albastru în loc de craniu
de care îi atârnă corpul subţire şi straniu.

11

tata ajunse în faţa lunii.
scheletul mamei se topise-n substanţa ei.
luna emise o limbă de flacără
şi ceea ce era nici tu, nici eu, nici el
persoana a patra de neconceput, se târî înspre globul de foc.
şi dragostea avu loc.

12

şi dragostea avu loc
şi globul întră în vibraţie
şi-n jurul lui se adunară – de unde? de când? -crochiuri şi guase
proiecţii ortogonale, machete, simulări pe calculator
scheme de maşini, materiale didactice
formule algebrice.
şi-n acest nor ireal sfera se sfărâmă
în doua, în patru, în opt, în şaisprezece
în treizeci şi două, în şaizeci şi patru
până deveni un arici de mare, apoi un viermişor,
un peşte primitiv, o broască, o pasăre
un oposum, un cimpanzeu, un copil
un val, un astru, o floare,
un nor, o cascadă, un cleşte,
un viscol, o poezie, un sabot, un tramvai
o lume, o muscă, o structură economică, un preot, un icosar
amintirea unei nopţi de dragoste, proiectul frăşinului de a mai înfrunzi
o dată, zâmbetul inconfundabil al cristinei, toate ferestrele, tuturor blocurilor din toate oraşele lumii, toate bacteriile existente în corpul oceanului, o vulpe
care udă zăpada de sânge rozându-şi piciorul prins în capcană, dragostea, ura, agonia, fatalitatea, toate manuscrisele şi tipăriturile, rasele de oameni care
vor exista peste zece miliarde de ani, camera în care scriu acest poem şi fiecare literă din el, posibilitatea de a nu fi scris niciodată nimic, de a nu fi
mircea cărtărescu şi de a nu fi existat niciodată şi de a nu fi existat nimic niciodată
căci dragostea este totul
iar totul este făcut mai ales din nimic.

De la fereastră, din vagon,
Văd satul alb sclipind în zare,
Un şuier lung… Tresar mişcat…
Simt inima bătându-mi tare.

Văd poarta ţărnii… Turnul vechi…
O casă… două… toate ninse!
Şi gara… lume… Uite-ai mei!
M-aşteaptă toţi cu braţe-ntinse…

E mult de când nu ne-am văzut,
E-atâta haz şi bucurie!
Doar numai frăţiorul mic
Se uită lung: nu mai mă ştie…

În ochii lui naivi şi mari
Citesc un gând, o dulce teamă…
Şi parc-ar vrea să-ntrebe-ncet:
“Cine-i urâtul ăsta, mamă?…”

Priveam fără de ţintă-n sus
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus.
Şi ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Şi n-avea aripi să mai zboare!
Şi tot văzduhul era plin
De cântece ciripitoare.

Privirile de farmec bete
Mi le-am întors către pământ
Iar spicele jucau în vânt,
Ca-n horă dup-un vesel cânt
Copilele cu blonde plete,
Când saltă largul lor vestmânt.
În lan erau feciori şi fete,
Şi ei cântau o doină-n cor.
Juca viaţa-n ochii lor
Şi vântul le juca prin plete.
Miei albi fugeau către izvor
Şi grauri suri zburau în cete.

Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
O mare e, dar mare lină
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!

(Lumea ilustrată, 1892, nr. 15)

Şi am ceea ce nu am vrut
şi nu aş fi visat
tot ceea ce n-aş fi dorit
nici unui om

fiţi veseli şi nu încercaţi
să înţelegeţi
de vreţi n-aveţi decît
să spuneţi că-s hermetic

că m-am închis în harfa unor gratii
ivite chiar din mine şi pe care
le zgudui fără să se-audă.
nemaiavînd nimic ce spune
spun că e bine.

Astăzi o să-ţi povestesc
Despre-o zi de primăvară,
Care căuta, firesc,
Cel mai bun moment s-apară.

Fiindcă-avea ce arăta!

Mai frumoasă decât ea,
Alta cum putea să fie?

Iarna-ajunse-o băbătie,
Dar nici că voia să plece…

Vara? Doar o amintire,
Ca un râu ce stă să sece…

Toamna, nu încape vorbă,
Încă-amestecă în ciorbă,
Să împartă, prin spitale,
Neamurilor dumisale.

Cu aşa un chip, avându-l,
Primăverii-i veni rândul
Să se simtă-atrăgătoare…

Aripi albe îi crescură
Între umeri,
Ca să zboare
Peste lumea-ncărunţită
De necazuri şi plictis.

Te ţinui un pic de vorbă,
Dar a meritat! Ţi-am zis
Eu că nu o să se lase.

În veşmântu-i de mătase,
Fin brodat cu flori de măr,
Iat-o apărând în lume.

O minune,-ntr-adevăr!

Ca un vis pe care zorii
Nu au cum să îl alunge
În uitare,-aşa şi ea!

Laudele ce le strânge
Le dă timpului-napoi,
Plină de recunoştinţă
C-a ajuns aici, la noi,
Printre oameni.

I se pare,
Că pe Domnul de picioare,
În sfârşit, L-a apucat.

Totuşi, e ceva ciudat.
Se-albeşte-ncet la faţă,
Tremurând
Din toţi rărunchii:

Băbătia, iar a dat
Drumul gerului din lanţ!

Ea, atunci, azvârle iute
Ghioceii într-un şanţ
Şi porneşte să o-nfrunte,
Lunecând c-un pantofior
Ce nu-i este – îl aruncă -,
Scump,
De nici un ajutor.

Cu picioarele-ngheţate,
Suie pe o sălcioară
Lăsând muguraşii-n urmă,
Speriaţi,
Ca să îi ceară
Băbătiei să îi cruţe.

Băbătia, nu: să plece!

Primăvara simte-n spate
Un fior atât de rece
Ca un colţ – flămânda fiară,
Gerul
Nici că-i mai dă drumul.

Deşi nu-i întâia oară
Când se luptă, ce o doare
Şi-o slăbeşte e că omul
S-o ajute
Nu mai sare.

Dimpotrivă se complace,
De o vreme – câtă?-ncoace,
În a studia problema!

Dar, să-i vină-n ajutor,
Asta, nu!

Uşor, uşor,
Primăvara, vlăguită,
Cade pe pământul moale,
Se transformă-ntr-o brânduşă
Neputând să se mai scoale.

O brânduşă vineţie,
Degerată timpuriu,
Ce-ţi şopteşte, copil, ţie:

De mă vrei, o să mai viu!

Pe-aici când plouă, plouă îndesat,
Nu ţine ca la noi un ceas ori două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi când se crapă iar de ziuă, – plouă.

În faptul zilei, streşinile plâng.
Pădurea stă plouată ca o curcă.
Natura calcă cu piciorul stâng:
Pe-aici când plouă, – plouă, nu se-ncurcă!

Iar când s-arată soarele sărac.
De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă,
N-apuci a scoate nasul din cerdac,
Că până la întoarcere, – te udă.

Există şi răstimpuri când se moaie,
Când parcă nu mai toarnă-aşa, de sus,
Şi cerul câte-oleacă, spre apus,
Se luminează puţintel – a ploaie.

Atunci se cheamă că e timp frumos
(Măcar că tot mai cade-un pic de bură),
Dar fumul din ogeac se lasă-n jos,
Şi porcul umblă tot cu paiu-n gură…

E casa amintirii o casa cu pridvor,
Cu brane si chilimuri pe incaperi zidite,
In drumul catre dansa tin straja dreapta plopii,
Si in pereti icoane de morti batrani vegheaza:
Stramosi din alta vreme de cari, uitand de jocuri,
Copii, ne-apropiaram privind cu ce sfiala
La fetele lor sterse de sfinti in manastiri.
In casa amintirii nu-i astazi si nu-i ieri,
Caci orologiul vremii a incetat sa bata,
Si clipa netraita a inghetat pe el.
Dar prin iatac adesea te-apuca si te fura
Miresmele cosite cu florile de fan
Pastrate sub racoarea panzetului de in.
Si, seara, pe divane in linistite-odai
Tot mai pogoara cantec si zumzanit de struna
Ca de pe alauta plapandelor visari,
Cand, in apus de soare si rasarit de luna,
Simtim zadarnicia intailor uitari.
Raman aceleasi toate, si somnul fara zbucium
Il dorm sub coperisul aceluiasi trecut.
Stafie, trece gandul prin casa mea straveche
Sub raza calauza a visului tacut…
Si inchizand in urma odaile straine,
M-am dus, m-am dus in lume, cu-atatia morti in mine.

Zdrobită geme inima-n mine;
În flăcări, chinuri arz ne-ncetat;
Viaţa-mi toată o am în tine,
Dar tu de mine te-ai depărtat.

Eşti tu o fee? Eşti zeitate?
Sau, ca iubirea, vii a-ncălzi
Un suflet rece ce nu mai bate,
În noaptea urii din zi cu zi?

De eşti aproape, pieptu-mi palpită;
De eşti de faţă, eu ma uimesc;
La glasu-ţi mintea îmi e răpită;
Dar mi-eşti străină, şi mă-ngrozesc…

Deştept, în somnu-mi chipu-ţi e-n mine;
Mă uit la lume, şi, ca străin,
Reviu în sine-mi, trăiesc în tine,
Le las pe toate, de tine plin.

Fiinţa-mi toată ţie-ţi urmează,
Căci eu sunt umbră corpului tău;
A ta, ca spirit, mă înviază,
Căci tu eşti suflet corpului meu.