Şi am ceea ce nu am vrut
şi nu aş fi visat
tot ceea ce n-aş fi dorit
nici unui om

fiţi veseli şi nu încercaţi
să înţelegeţi
de vreţi n-aveţi decît
să spuneţi că-s hermetic

că m-am închis în harfa unor gratii
ivite chiar din mine şi pe care
le zgudui fără să se-audă.
nemaiavînd nimic ce spune
spun că e bine.

Astăzi o să-ţi povestesc
Despre-o zi de primăvară,
Care căuta, firesc,
Cel mai bun moment s-apară.

Fiindcă-avea ce arăta!

Mai frumoasă decât ea,
Alta cum putea să fie?

Iarna-ajunse-o băbătie,
Dar nici că voia să plece…

Vara? Doar o amintire,
Ca un râu ce stă să sece…

Toamna, nu încape vorbă,
Încă-amestecă în ciorbă,
Să împartă, prin spitale,
Neamurilor dumisale.

Cu aşa un chip, avându-l,
Primăverii-i veni rândul
Să se simtă-atrăgătoare…

Aripi albe îi crescură
Între umeri,
Ca să zboare
Peste lumea-ncărunţită
De necazuri şi plictis.

Te ţinui un pic de vorbă,
Dar a meritat! Ţi-am zis
Eu că nu o să se lase.

În veşmântu-i de mătase,
Fin brodat cu flori de măr,
Iat-o apărând în lume.

O minune,-ntr-adevăr!

Ca un vis pe care zorii
Nu au cum să îl alunge
În uitare,-aşa şi ea!

Laudele ce le strânge
Le dă timpului-napoi,
Plină de recunoştinţă
C-a ajuns aici, la noi,
Printre oameni.

I se pare,
Că pe Domnul de picioare,
În sfârşit, L-a apucat.

Totuşi, e ceva ciudat.
Se-albeşte-ncet la faţă,
Tremurând
Din toţi rărunchii:

Băbătia, iar a dat
Drumul gerului din lanţ!

Ea, atunci, azvârle iute
Ghioceii într-un şanţ
Şi porneşte să o-nfrunte,
Lunecând c-un pantofior
Ce nu-i este – îl aruncă -,
Scump,
De nici un ajutor.

Cu picioarele-ngheţate,
Suie pe o sălcioară
Lăsând muguraşii-n urmă,
Speriaţi,
Ca să îi ceară
Băbătiei să îi cruţe.

Băbătia, nu: să plece!

Primăvara simte-n spate
Un fior atât de rece
Ca un colţ – flămânda fiară,
Gerul
Nici că-i mai dă drumul.

Deşi nu-i întâia oară
Când se luptă, ce o doare
Şi-o slăbeşte e că omul
S-o ajute
Nu mai sare.

Dimpotrivă se complace,
De o vreme – câtă?-ncoace,
În a studia problema!

Dar, să-i vină-n ajutor,
Asta, nu!

Uşor, uşor,
Primăvara, vlăguită,
Cade pe pământul moale,
Se transformă-ntr-o brânduşă
Neputând să se mai scoale.

O brânduşă vineţie,
Degerată timpuriu,
Ce-ţi şopteşte, copil, ţie:

De mă vrei, o să mai viu!

Pe-aici când plouă, plouă îndesat,
Nu ţine ca la noi un ceas ori două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi când se crapă iar de ziuă, – plouă.

În faptul zilei, streşinile plâng.
Pădurea stă plouată ca o curcă.
Natura calcă cu piciorul stâng:
Pe-aici când plouă, – plouă, nu se-ncurcă!

Iar când s-arată soarele sărac.
De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă,
N-apuci a scoate nasul din cerdac,
Că până la întoarcere, – te udă.

Există şi răstimpuri când se moaie,
Când parcă nu mai toarnă-aşa, de sus,
Şi cerul câte-oleacă, spre apus,
Se luminează puţintel – a ploaie.

Atunci se cheamă că e timp frumos
(Măcar că tot mai cade-un pic de bură),
Dar fumul din ogeac se lasă-n jos,
Şi porcul umblă tot cu paiu-n gură…

E casa amintirii o casa cu pridvor,
Cu brane si chilimuri pe incaperi zidite,
In drumul catre dansa tin straja dreapta plopii,
Si in pereti icoane de morti batrani vegheaza:
Stramosi din alta vreme de cari, uitand de jocuri,
Copii, ne-apropiaram privind cu ce sfiala
La fetele lor sterse de sfinti in manastiri.
In casa amintirii nu-i astazi si nu-i ieri,
Caci orologiul vremii a incetat sa bata,
Si clipa netraita a inghetat pe el.
Dar prin iatac adesea te-apuca si te fura
Miresmele cosite cu florile de fan
Pastrate sub racoarea panzetului de in.
Si, seara, pe divane in linistite-odai
Tot mai pogoara cantec si zumzanit de struna
Ca de pe alauta plapandelor visari,
Cand, in apus de soare si rasarit de luna,
Simtim zadarnicia intailor uitari.
Raman aceleasi toate, si somnul fara zbucium
Il dorm sub coperisul aceluiasi trecut.
Stafie, trece gandul prin casa mea straveche
Sub raza calauza a visului tacut…
Si inchizand in urma odaile straine,
M-am dus, m-am dus in lume, cu-atatia morti in mine.

Zdrobită geme inima-n mine;
În flăcări, chinuri arz ne-ncetat;
Viaţa-mi toată o am în tine,
Dar tu de mine te-ai depărtat.

Eşti tu o fee? Eşti zeitate?
Sau, ca iubirea, vii a-ncălzi
Un suflet rece ce nu mai bate,
În noaptea urii din zi cu zi?

De eşti aproape, pieptu-mi palpită;
De eşti de faţă, eu ma uimesc;
La glasu-ţi mintea îmi e răpită;
Dar mi-eşti străină, şi mă-ngrozesc…

Deştept, în somnu-mi chipu-ţi e-n mine;
Mă uit la lume, şi, ca străin,
Reviu în sine-mi, trăiesc în tine,
Le las pe toate, de tine plin.

Fiinţa-mi toată ţie-ţi urmează,
Căci eu sunt umbră corpului tău;
A ta, ca spirit, mă înviază,
Căci tu eşti suflet corpului meu.

Nu prea ştiu să socotesc
Însă iute îmi dau seama
Când copacii înfloresc
C-o sărbătorim pe mama.

Este ziua ei, ştiu bine,
Şi temeinic mă gândesc
Cum să afle de la mine
Cât de tare o iubesc.

A trecut normal prin viaţă
Cu suişuri şi căderi
Iar acum are în faţă
Un buchet de primăveri.

Îţi doresc, dragă mămică,
Să fii mereu sănătoasă
Şi când o s-ajungi bunică
Să fii la fel de frumoasă.