În nişte fabule un poet scrie
Că Nebunia şi pruncu-Amor
Se jucau singuri pe o câmpie,
În primăvara vieţii lor.
Ştiţi că copiii cu înlesnire
Găsesc sujeturi de neunire;
Ei dar odată se gâlceviră
Pentru o floare ce întâlniră.
Striga Amorul în gura mare;
Cealaltă, însă, minut cumplit!
Îl izbi-ndată atât de tare,
Cât de lumină ea l-a lipsit.
Adânc copilul simţi durere,
Rămânând astfel fără vedere.
Trista lui mumă jalbă porneşte
L-al său părinte, stăpân ceresc:
Va răzbunare, se tânguieşte;
Cu ea toţi zeii compătimesc.
Mars şi Apolon, mai c-osebire,
Arată mumei a lor mâhnire.
S-adună sfatul cel fără moarte
Şi hotărâră în obştea lor
Ca Nebunia în veci să poarte,
Să cârmuiască pe orbu-Amor.
Această dreaptă, grea osândire.
Din ziua aceea luă-mplinire;
Din ziua aceea sunt împreună,
Şi Nebunia-l ţine de mână.
în sângele nostru tăcerea curge încetişor
în aerul toamnei melodios tăcerea lumii se aude
în vertebrele noastre translucide tăcerea susură rar
în visele noastre încă nevisate tăcerea străluminează amurgul acesta ratat:
în cuvintele poemului tăcerea cu subînţelesurile ei
se strecoară.
uite
pe cerul gurii tăcerea abia
rostită.
Fie-ţ milă, Doamne, de mă iartă,
Cu milostivirea cea bogată,
Şi pentru a ta ieftinătate
Să mă curăţăşti de răutate.
Şi mai cu de-adins de rău mă spală
Şi mă limpezeşte de greşală.
Că eu îm ştiu a mea fărălege
Şi răul mieu nainte-mi ce merge.
Ţie ţ-am greşitu-ţ, Doamne svinte,
De-am făcut răutăţ denainte.
Cuvintele tale te-ndireaptă
La giudeţ să-nvinci, când vei da plată.
Iacă-s zămislit în strâmbătate,
Aplecat de maică-mea-n păcate.
Ce tu, Doamne, iubeşti dereptatea,
De-ţ arăţ pre mine bunătatea,
Şi cu taine ce nu să pot spune
Mi-ai arătat a ta-nţelepciune.
Cu izopul tu mă ocropeşte
Şi mă scaldă de mă curăţeşte.
Să hiu spălat şi alb ca omeţii,
Să mă bucur şi eu cu direpţii
De veşti bune şi preacuvioase,
Şi să-mi bucuri mişelele oase.
Doamne, nu-ţ întoarce svânta faţă
De greşele ce-am făcut, cu greaţă,
Şi de câte-am lucrat fără lege,
Cu milostivirea ta le şterge.
Inemă curată tu-m zideşte
Şi duh dirept în zgău îm noieşte.
Nu mă urni din svânta ta faţă,
Şi duhul tău cel svânt ce mă-nvaţă
Să nu-l depărtez de cătră mine,
Ce să-m dai bucurie cu bine,
Cu svânta ta, Doamne, mântuinţă.
Şi să-m dai şi duh de biruinţă,
Ca să-nvăţ pre cei fără de lege
Cătră căile tale s-alerge,
Să să-ntoarcă de pre răutate
Cătră a ta svântă bunătate.
Şi mă scoate, Doamne, de la sânge,
Cu mântuinţa ta de mă strânge.
Şi cu adevarata ta-mpreună
Limba mea să-ş facă voaie bună.
Şi buzele mele, Doamne svinte,
Să-m deşchiz, şi rostul să te cânte,
Să dea veste fără de sâială
În tot locul de svânta ta fală.
Că de-ai pofti jărtvă, ţ-aş aduce,
Că jărtvele de ars nu-ţ par dulce.
Lui Dumnezău jărtva ceea place
Cu sufletul înfrânt ce s-a face.
Inema cea zdrobită şi frântă
La Dumnezău nu va fi de smântă.
Şi cu a ta, Doamne, bună vrere
Sionului să-i faci mângâiere,
S-aibă de toate părţile pace,
Pănă zidiuri nalte să vor face
Pregiur Ierusalim cetate,
Să scripască dar şi bunătate.
Atunci jărtve direpte ţ-vom face.
Colaci şi prinoase, cumu-ţ place,
Vin şi pâine, unt şi cu grâu dulce,
Şi viţăi pre oltari ţ-vom aduce.
Bucatariile se vad din cer
mai bine decit oamenii de seama,
prinzi ingerul-n gamela ta cu zeama
nedetectat de radarul de fier,
intii precum o pata de untura
apoi intregul sclipat te-a orbit,
duci Duhul Sfint cu lingura la gura
de-ti cânta matul de mitropolit,
matul tau lung si gales de matase
prin care azi vorbisi si tu cu El,
suflet purtind o ranita cu oase
aici, pe buza gropii, la apel
(1989)
Drumurile, pe cari nu le umblăm,
drumurile, ce rămîn în noi,
ne duc şi ele, fără număr, undeva.
Cuvintele, pe acre nu le rostim,
cuvintele, ce rămîn în noi,
descoperă şi ele, fără margini, făptura.
Luptele, ce nu le dăm,
luptele, ce rămîn în noi
ne lărgesc şi ele în taină patria.
Sămînţa, pe care n-o dăruim,
sămînţa, ce rămîne în noi,
multiplică şi ea fără capăt viaţa.
Moartea de care nu murim,
moartea ec rămîne în noi,
ne adînceşte şi ea tăcerea.
Şi pretutindeni prin toate
îşi pune temei poezia.
(Cartea românească, 1982)
Biserica stă tristă pe golul mal al mării
O noapte-a fost, cumplită, iar valul revărsat
Cu vuiet îngropat-a sub el întregul sat.
Şi bârne şi cadavre şi semne-ale pierzării
Rămaseră-n amestec prin mucedul nămol
Când apa se retrase lăsând iar câmpul gol.
Când trec corăbierii în dreptul ei, pe mare,
Fac cruce, şi cu vâsla bat apa mai grăbit.
Se joacă vântul jalnic cu clopotul dogit,
Prin spartele ferestre cântând cu disperare.
Amurgul vine roşu, vin galbenele zori,
Şi noaptea peste lună trec turmele de nori,
Ea stă, tăcutul martur, pe veşteda colină
Umplând singurătatea de spaimă şi fiori…
Ce daca vine primavara
Atâta iarna e în noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii înapoi
In noi e loc numai de iarna
Vom îngheta sub ultim ger
Orbecaind pe copci de gheata
Ca un stingher spre alt stingher.
Si vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Si cuiburi si-au facut la stresini
Si lânga mine nu esti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost si sunt si vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Si vin nebuni sa faca schi.
Si ninge pâna la prasele
Ninsoarea-mi intra-n în trupul tot
Un dans de oameni de zapada
Ce îmbratisarea n-o mai pot
La noi e iarna pe vecie
Doi fosti nefericiti amanti
Ia-ti înflorirea, primavara
Si toti cocorii emigranti.
Primavara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poti sa pleci suntem reci
Iarna ni-i pe veci.
S-aştept să vie viaţa cu coşurile pline
Şi să-mi aştearnă daruri din zări pînă la mine?
S-aştept în noaptea goală s-aud suind un pas
De prieten fără nume, străin şi fără glas?
Cu aripi adormite în dimineaţa lunii
S-ştept să mi se-ntoarcă în streaşină lăstunii?
S-ştept poat-amintirea să-şi mai încerce cheia
La poarta dintre dafini, s-aştept cumva scînteia
Luminilor pierdute în pulbere şi scrum?
La mine nu mai urcă de-a dreptul nici-un drum;
De-abia o cărăruie, o dîră ca de fum.
Nu intră nici o uşă, n-am prag, n-am pălimar,
Doar stelele se-ngînă cu noaptea-ntr-un arţar.
Ce să aştept să vie şi ce să înţeleg,
Când peste mine timpul se prăbuşeşte-ntreg?
Se trec şi florile de toamnă, cele din urmă flori, şi-n casă
Lîngă oglinzile-obosite, o fată şubredă şi pală
Preschimbă florile în vase, evlavios ca o vestală.
Mor florile mîhnite, toamna, în casa cui n-a fost mireasă…
Înc-un mănunchi, şi cîte visuri şi primăveri — cîtă ruină !
Dac-ar avea grai ca să spuie, oglinda cîte n-ar mai spune;
A tale braţe obosite putere n-ar avea s-adune
Troienele de flori bogate, culese zilnic din grădină.
Norocu-ntăilor brînduşe culese-n zori de zi pe rouă…
Cum s-a trecut, şi cum trec toate pîn’ vine moartea să te cheme;
Azi vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme;
În lacrimi tremură oglinda ca faţa apelor cînd plouă.
Şi-mbrăţişaţi alături plîngem, plîngi blîndă, candidă vestală,
Din lacrimi liniştea sporeşte, ş-a fi tîrziu pricepi ce-nsamnă.
Brînduşele-nfloresc de-a pururi şi poate soarele de toamnă
S-o-nduioşa ca să-ţi arunce pe frunte mîndra lui beteală.
Părinte, eu mă-nec din piept
Şi n-am puteri de vorbă multă ;
Cât voi putea vorbi m-ascultă
Să-ţi spun în grabă tot şi drept.
Aş vrea să-ncep cu fapte bune,
Dar n-am făcut, ori le-am uitat
Şi raiu-n cap puţin mi-a stat.
Şi-am fost şi prost la numărat —
N-aveam nici vreme. Tata-i mort
Şi mama-i cu copii, sarmana.
Ei de la mine-aşteaptă hrană,
Şi grija numai eu le-o port
De-acum ei singuri să şi-o poarte !
Mi-e milä de durerea lor,
De ei mi-e jale, nu că mor.
Dar cum e scris Că sunt dator
EU mă cunosc ; sunt păcătos,
Că prea am dus-o-n râs şi-n glume…
Prea drag mi-a fost să fiu în lume,
Şi-am prea iubit ce-a fost frumos !
Pe lângă vin, voinicii roată,
Şi chiote pe deal în zori,
Şi ziua luncile cu flori,
Şi hora noaptea-n şezători,
Şi mi-a plăcut în jurul meu
Să văd flăcăi pe bătătură
Şi cobza cu isonu-n gură
Să-mi zornăie zorind mereu.
Să văd cum se cotesc şirete
Pe-ascuns nevestele, şi-aprins
Se simt de peste brâu cuprins
Trupşorul cel subţire-ncins
Păgân sunt parcă, nu creştin !
Bisericos n-am fost, părinte,
Dar rar, când mi-am adus aminte,
M-am dus şi eu ca să mă-nchin.
Eu am pe Dumnezeu în mine :
Mereu îl simt, şi-l văd mereu —
Gândesc aşa ! Mai ştiu şi eu !
Dar, taică, las’ că Dumnezeu
N-am dat în viaţă nimănui
Prilej să-mi poarte duşmănie,
Eu n-am putut să ţin mänie
Că n-am avut, părinte, cui,
Măcar mi-au tot făcut-o unii !
Şi n-am fost slab şi nici fricos :
Pe opt ţi-i dau grămadă jos —
Dar m-am ferit să-mi fac ponos
O dată numai… P-un flăcău
L-am dat de ziduri, pentr-o fată
A doua zi a prins deodatä
La plug în deal să-mi pară rău,
Şi nici la boi n-am dat mâncare
Şi-n brazdă plugul l-am lăsat
Şi ca nebun am alergat
Pe dealuri, pe flăcău să-l cat
Şi nu mai ştiu… atâta-i tot,
Ba, taică, stai ! E cu vecinul.
Pe palme m-alinta creştinul
Şi drag m-avea ca pe-un nepot…
Şi eu i-am sărutat nevasta !
EI moş, ea o copilă-abia.
Mi-a fost şi milä, cum plângea,
Şi, Doamne, ochi frumoşi ce-avea —
Dac-am uitat ceva să spui,
Mi-e martur Dumnezeu, părinte,
C-am spus ce mi-a venit în minte
Şi-oi spune tot, în faţa Lui!
Şi-acum canon… îl ştiu anume !
A fost aşa, şi n-aş cârti:
Canon e că nu pot trăi!
Şi-ntr-altă lume n-o mai fi
Ca pe-astă lume.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »