I got up early one morning
and rushed right into the day;
I had so much to accomplish
that I didn’t have time to pray.

Problems just tumbled about me,
and heavier came each task.
„Why doesn’t God help me?” I wondered.
He answered, „You didn’t ask.”

I wanted to see joy and beauty,
but the day toiled on, gray and bleak;
I wondered why God didn’t show me.
He said, „But you didn’t seek.”

I tried to come into God’s presence;
I used all my keys at the lock.
God gently and lovingly chided,
„My child, you didn’t knock.”

I woke up early this morning, and
paused before entering the day;
I had so much to accomplish
that I had to take time to pray.

Melodiile, cupele pline,
Orele zilei, ritmate-n poeme
M-au gonit şi pe mine
Pentru o vreme.

Am găsit moara deschisă în sat,
Adică la marginea satului, scundă,
Moara cu glas răguşit şi cântat
În scrâşnet de piatră şi plânset de undă.

Plutea înăuntru o spuză amară
Şi-afară, la geam, luceau dulce caisele.
Mulţi oameni îşi mai macină-n moară
Grâul şi visele!

Morarul era un bătrân filosof,
Ştia ce-i în ţară şi ce-i mai departe,
În Lună sau Marte,
Şi nu cugeta la moarte.

Dar moara deschisă în sat,
Adică la marginea satului, scundă,
Are un glas răguşit şi cântat
În scrâşnet de piatră şi plânset de undă.

Morarul şi el cântă, plânge aproape
Un rai pitoresc ori aproape-un prăpăd.
Privirile-i duse prin geam ori prin ape
Nu ştiu ce văd ori nu văd.

Cântă, morarule, plângi!
Eu îmi plâng până şi-un vis ce se leagă,
Până şi-un dor! Tu să plângi, să te frângi
Pentru viaţa-ţi întreagă.

Căci aş cere prea mulţi să mai fie
Ori nu!
Roşi de iubire, asemenea mie.

Foarte câine-am vrut să fiu
cu lătratul în pustiu
şi cu dintele cel viu
mort la tine-am vrut să viu

Foarte pasăre am vrut
să-ţi adorm doar peste scut
lepădat şi început
de numai ce m-a durut

Foarte om poate-aş fi fost
dacă-aş fi ştiut vreun rost
ce este în tine os
şi ce este roşu-n, roz.

Pe timpul domniei lui Vlad Ţepeş, un neguţător care se afla în călătorie pe la noi spuse să se strige pe la răspântii că a pierdut o pungă cu o mie de lei. El făgădui o sută de lei acelui care o va găsi şi i-o va da. Nu trecu mult şi un creştin, om cu frica lui Dumnezeu, cum se aflau mulţi români pe pe vremea lui Ţepeş, se arătă păgubaşului şi-i zise:
– June negustor, mergând pe cale, la cotitura drumului de la răscrucile din dosul pescăriilor, am găsit punga aceasta. Eu socotesc că e a dumitale, deoarece am auzit strigând că ai pierdut o pungă cu bani.
– Într-adevăr, a mea este, şi-ţi foarte mulţumesc că mi-ai adus-o. Neguţătorul , începând să numere banii, se frământa cu mintea cum ar face să nu-i dea suta de lei cea făgăduită.
După ce numără toţi banii, îi puse la loc în pungă, apoi zise celui ce i-o adusese:
– Am numărat, dragul meu, şi am văzut că dumneata ţi-ai oprit făgăduiala. În loc de o mie de lei, am găsit nouă sute. Şi bine ai făcut, căci era dreptul dumitale.
– Jupâne negustor, a răspuns creştinul, rău şi fără cale zici dumneata că-ţi lipseşte din pungă o sută de lei. Eu nici n-am dezlegat-o, să mă uit câţi bani sunt într-însa. Cum am găsit-o aşa ţi-am adus-o!
– Îţi spusei, zise neguţătorul cu glasul scurt, că am pierdut o pungă cu o mie de lei şi mi-ai adus-o numai cu nouă sute.
Asta e! Omul nu mai zise nimic, ci ieşi şi se duce drept la Vodă, spre a se tângui.
– Măria-Ta, zise el, nu mi-a dat suta de lei cea făgăduită şi nu mi-e ciudă atât pentru suta de lei, cât mi-e ciudă că mă bănuieşte a nu fi fost om de omenie. Eu am fost curat ca argintul şi nici prin gând nu mi-a trecut să mă ating de lucrul altuia.
Vodă pricepu tertipurile neguţătorului şi porunci să i-l aducă. Ascultând şi pe unul şi pe altul şi punând vorbele ambilor în cumpăna dreptăţii, văzu în care parte bate. Apoi, uitându-se ţintă în ochii neguţătorului, zise:
– Dacă tu, jupâne neguţător, ai pierdut o pungă cu o mie de lei, iar acesta a găsit una cu nouă sute, este dovedit că această pungă nu este a ta. Tu, creştine, ia punga cu banii ce i-ai găsit şi s-o dai acelui ce se va arăta că a pierdut o pungă cu nouă sute de lei; iar tu, jupâne neguţător, aşteaptă până se va găsi o pungă cu cei o mie de lei, ce zici că ai pierdut-o.

La voi aleargă totdeauna
Truditu-mi suflet să se-nchine;
Voi singuri străjuiţi altarul
Nădejdii noastre de mai bine.
Al vostru-i plânsul strunei mele,
Creştini ce n-aveţi sărbătoare,
Voi, cei mai buni copii ai firii,
Urziţi din lacrimi şi sudoare.

Cu mila-i nesfârşită, cerul
Clipirii voastre-nduioşate
I-a dat cea mai curată rază
Din sfânta lui seninătate.
El v-a dat suflet să tresară
Şi inimă să se-nfioare,
De glasul frunzelor din codru,
De şopot tainic de izvoare.

În coapsa grăitoarei mirişti
Devreme plugul vostru ară;
E primăvară pe câmpie,
Şi-n ochiul vostru-i primăvară.
Blând tainele vi le desface
Din sânu-i milostiva glie,
Căci toată floarea vă cunoaşte
Şi toată frunza ei vă ştie.

Purtaţi cu braţele-amândouă
A muncii rodnică povară,
Sub strălucirea-nlăcrimată
A dimineţilor de vară.
Şi nimeni truda nu v-alină,
Doar bunul cerului părinte,
De sus, pe frunte vă aşază
Cununa razelor lui sfinte.

A voastră-i jalea cea mai mare,
A voastră-i truda cea mai sfântă,
Stăpânul vitreg vă loveşte,
Când cerul bine-vă-cuvântă.
Dar dacă-n schimbul pâinii voastre,
Piticul vă plăteşte fiere,
Îndurător v-ascultă Domnul
Şi vă trimite mângâiere.

Când doarme plugul pe rotile,
În pacea serilor de toamnă,
La voi coboară Cosânzeana,
A visurilor noastre doamnă.
Vin crai cu argintate coifuri
Şi-n aur zânele bălaie:
Atâta strălucire-ncape
În bietul bordeiaş de paie.

Fraţi buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mândrei bolţi albastre,
Sfinţiţi cu roua suferinţii
Ţărâna plaiurilor noastre!
Din casa voastră, unde-n umbră
Plâng doinele şi râde hora,
Va străluci odată vremii
Norocul nostru,-al tuturora.

A mea e lacrima ce-n tremur
Prin sita genelor se frânge,
Al meu e cântul ce-n pustie
Neputincioasa jale-şi plânge.
Ci-n pacea obidirii voastre,
Ca-ntr-un întins adânc de mare.
Trăieşte-nfricoşatul vifor
Al vremilor răzbunătoare.

(1905)

1857

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-1 secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

N-am altă Ană,
Mă zidesc pe mine,
Dar cine-mi poate spune că-i destul,
Când zidul nu se surpă de la sine,
Ci-mpins de-o toană
De buldozer somnambul
Înaintând de-a valma prin coşmar.
Şi iar zidesc
Cum aş zidi un val,
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar,
O mănăstire pururea lichidă
Sortită să se năruie la mal;
Şi iar zidesc,
O, var
Şi cărămidă
Şi, fără de prihană,
O făptură
Ca armătură
Visului infam:
N-am altă Ană
Şi pe mine chiar
Din ce în ce mai rar
Mă am.

Sunt singură, şi casa o am pe-un vîrf de stîncă
Şi ca să-mi uit urîtul visez lîngă ferestre…
Ce mici şi ce sărace-s splendorile terestre
Pe lîng-acele-ascunse în marea mea adîncă.

Semiramida însăşi, de-ar fi putut să ştie
Ce mîndră e o lume de alge plutitoare,
Şi-ar fi sădit desigur grădinile în mare,
Şi-ar fi uitat că-i Doamnă pe-o vastă-mpărăţie.

I-ar fi părut cunună de vicleim, cununa
Purtată-n naltul frunţii, şi c-un surîs pe buze
Ar fi zvîrlit-o-n valuri, ca să-şi aleagă una
Urzită-n curcubeie de mîndrele meduze.

Balene monstruoase s-ar fi-nvoit să vină,
S-o ieie şi s-o plimbe, cînd noaptea stă să-nceapă,
S-o plimbe, şi să-şi joace coloanele de apă,
S-arate-n aer calea urmată de regină.

Şi-ar fi păzit-o crabii cu-armurele lor lucii
Şi stelele de mare, şi mii de lampioane
Ar fi aprins pe ape şi-n aer noctilucii,
Ca-n timpul unei mîndre serbări veneţiane.

Iar eu aş fi urmat-o în calea-i triumfală,
Şi-n loc să stau ca astăzi visînd lîngă ferestre,
Ca să rămîie pildă micimilor terestre,
I-aş fi-nsemnat splendoarea c-o dungă de cerneală.

De-ar fi mijloace
Şi-ar fi putinţă
Cum m-aş mai face
După dorinţă!
M-aş face-oglindă
Strălucitoare.
Să te cuprindă
Pân- la picioare.
Pieptene de-aur,
Ce-n mângâiere
Părul netează
Fără durere.
Un vânt m-aş face,
Ce lin şi-n taină
Pe piept desface
Uşoara haină.
Un somn m-aş face
Dulce de vară
Să-ţi închiz ochii
În orice sară.
Dar n-am mijloace
Nici e putinţă
De a mă face
După dorinţă.