Din văzduh, zăpada albă
Pomilor le pune salbă.

Straturi de argint curat
Peste case, peste sat.

Fulgii moi ce cad alene
Se topesc la mine-n gene.

Gerul face ca-ntr-o glastră
Flori de gheaţă pe fereastră.

Sub hăinuţa de omăt
Grâul murmură încet.

Doarme ziua, doarme seara
Şi aşteaptă primăvara!

N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit…
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!…

N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!…

Dar n-am putut călători-mpreună…
Şi fiecare-am coborât în câte-o gară,
Ca două veveriţe-nspăimântate de furtună –
Furtuna primei noastre nopţi de primăvară!

Şi-atâta tot!… Din ce-a putut să fie,
N-a fost decât un searbăd început
De simplu “fapt divers”, ce nu se ştie
În care timp şi-n care loc s-a petrecut!…

Dacă îl ascult cu urechea dreaptă
Ceasul meu bate clipele vieţii mele.

Dacă îl ascult cu urechea stângă
Ceasul meu bate clipele vieţii tale.

Dacă îl ascult cu osul frunţii
Ceasul meu măsoară durata universului.

Dacă îl arunc în apă
Dau înapoi cu un regn şi devin copac.

Dacă îl arunc în foc
Dau înapoi cu două regnuri şi devin piatră.

Dacă îl arunc în neant
Şi îl ascult cu memoria morţilor
Dau înapoi cu trei regnuri
Şi devin Cuvânt.

lumea toată,
dintr-o dată,
nu-i încape-n ochişori –
rând pe rând, i se arată
vechi minuni
în noi culori

tot ce vrei
şi ce nu vrei
strânge-n căpuşorul ei –
şi sortează şi preface
şi aruncă
ce nu-i place

până când,
foarte curând,
va-mpărţi din bucurii
din tristeţi şi din mirări
cu toţi ceilalţi
copii

Without ‘tis autumn, the wind beats on the pane
With heavy drops, the leaves high upwards sweep.
You take old letters from a crumpled heap,
And in one hour have lived your life again.

Musing, in this sweet wise the moments creep:
You pray no caller will your door attain;
Better it is when dreary falls the rain
To dream before the fire, awaiting sleep.

And thus alone, reclining in my chair,
The fairy Dochia’s tale comes to my mind
While round me haze is gath’ring in the air.

Then softly down the passage footsteps wind,
Faint, sound of rustling silk upon the stair…
And now my eyes cold, tapering fingers bind.

(1879, Translated by Corneliu M. Popescu)

Vara şi-apucă zborul spre ţărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Şi galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simţiri deosebite în suflet mi-au adus.

O! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare!
Cum schimbătoarea lume fugind o rennoiesc!
Câtă nemărginită pun ele depărtare
Între cei din morminte şi acei ce doresc.

Unde atâţi prieteni plăcuţi de tinereţe?
Unde-acele fiinţe cu care am crescut?
Abia ajunşi în vârsta frumoasei dimineţe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dânsa au trecut!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ce netedă câmpie! Cum ochiul se uimeşte!
Ce deşărt se arată, oriîncotro priveşti!
Întinsa depărtare se pare că uneşte,
Cu ale lumii mărgini, hotarele cereşti.

Cât sânge aste locuri setoase înghiţiră!
Câte oase războiul aici a semănat!
Câţi veterani războinici, moartea purtând, muriră
Pentru izbânzi de care ei nu s-au bucurat!

Îmi pare că-i văz încă, răsturnaţi în ţărână,
Pe-ncreţita lor frunte sfârşitul arătând,
Dar mai clătindu-şi capul, şi c-o murindă mână
Fierul care le scapă cu furie strângând.

Ei nu gândesc la moarte, nu gândesc la viaţă,
Ei nu gândesc la fapte ce-n viaţă au urmat,
Ci când sufletul zboară, când sângele îngheaţă,
Toată durerea le-este că nu şi-au răzbunat!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Puţin mai înainte un monument s-arată;
Să-l privim… Dar ce semne de cinste pe el sânt?
Negreşit cei dintr-însul slăviţi au fost odată:
Azi slava stă deasupra, şi omul în pământ!

Iată, fără-ndoială, o mare mângâiere,
O, voi, care un titlu ş-un nume pizmuiţi!
Când tot ce e-nalt şi când mărirea piere,
Mărirea, înălţarea, la ce le mai doriţi?

Din vremile trcute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, în slavă-mpodobit.
Să treacă peste vârste şi peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit?

Când marea-ntărâtată corabia-ţi zdrobeşte,
Când loc de mântuire nu este, nici liman,
Când cu grozave furii asupra ta porneşte
Spumoasele lui valuri bătrânul Ocean,

Spune-mi, îţi pasă-atuncea să ştii de mai pluteşte
Catargul fără pânze ce nu-ţi e de-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ţine, se clăteşte,
Şi dac-ai fost odată în barcă sau vapor?

Viaţa e o luptă, o dramă variată
Şi actu-i cel din urmă în veci e sângerat:
Moarte-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimeni n-a uitat.

A, întorcând privirea spre veacurile trecute,
Şi nencetat pământul văzându-l pustiit,
Văzând tot aste rele, tot zile neplăcute,==
De soarta omenirii din suflet m-am mâhnit!

Câte feluri de chinuri asupra-i se adună!
Însă vezi cum nădejdea o-nşeală nencetat?
Cu o dulce zâmbire vine, ţinând de mână
Icoana fericirii. Dai s-o prinzi… A scăpat.

Astfel un vis ţi-arată o iubită fiinţă;
Astfel cu bucurie voieşti s-o-mbrăţişezi,
Dar astfel umbra-nşeală zadarnica-ţi silinţă;
Acum din mâini îţi scapă, acum iarăşi o vezi.

Dacă în cartea soartei omu-ar şti să citească,
Să-şi afle fiecare grozavul viitor,
Cine-ar mai vrea, Stăpâne, aicea să trăiască,
Când lumea e de chinuri nedeşertat izvor?

Vremea de-acum, trecutul, a-l şti avem putere,
Numai ce-o să se-ntâmple noi nu putem vedea;
Dar când ceasul soseşte, când nălucirea piere,
Se trage deodată şi veşnica perdea.

(Poezie scrisă când poetul se afla în armată, la Brăila.)

Aş vrea să am pământul şi marea-n jumătate,
De mine să asculte corăbii şi armate,
De voi clipi cu ochiul, cu mâna semn de-oi face,
Să-şi mişte răsăritul popoarele încoace;
Sălbatecele oarde să curgă râuri-râuri,
Din codri răscolite, stârnite din pustiuri;
Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi,
Întunece-se-n zare pierdutele-nceputuri,
Un râu de scânteiare lucească lănci şi săbii,
Iar marea se-nspăimânte de negrele-mi corăbii.

Astfel război porni-voi. Voi arunca încalte
O jumătate-a lumii asupra celeilalte.
Privească-m-atunci preoţi: un monstru ce se-nchină,
Când oardele-i barbare duc moarte şi ruină.
Ruga-mă-voi cu mâna uscată ţinând strana,
Deasupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana;
Cu tronul meu voi pune alăturea sicriul ,
Când gloatele-mi în lume ar tot mări pustiul,
Să simt că nu se poate un Dumnezeu să-mi ierte
Cetăţile în flacări şi ţările deşerte…
Astfel doar aş preface durerea-mi fără nume,
Dezbinul meu din suflet într-un dezbin de lume.

Şi tot ce-ncântă ochii cu mii de frumuseţi,
Tot ce pământul are şi marea mai de preţ,
Grămezi să steie toate la mine în comori.
Alăturea cu ele să trec nepăsători,
Simţindu-mă în mine stăpân al lumii-ntregi,
Un zeu în omenire, un soare între regi
Şi raze să reverse din frunte-a mea coroană…
Să-ngenunchez nainte-ţi aşa ca la icoană
Şi descriindu-ţi toată puterea fără seamă
Să-ţi zic: Ia-le pe toate, dar şi pe mine ia-mă!

Nu mă iubi! Ca robul să fiu pe lângă tine,
De-i trece,-n jos pleca-voi a ochilor lumine,
Dezmoştenit de toate, la viaţă abdicând,
Să nu-mi rămână-n minte decât un singur gând:
C-am apucat un sceptru, cu dânsul lumea-ntreagă,
Păstrându-mi pentru mine durerea că-mi eşti dragă,
Înamoraţi de tine, rămână ochii-mi trişti
Şi vecinic urmărească cum, marmură, te mişti.
În veci dup-a ta umbră eu braţele să-ntind,
De-al genei tale tremur nădejdea să mi-o prind,
Să-mi razim a mea frunte de zidurile goale,
Atinse de-umbra dulce a frumuseţii tale.

poti sa apari in ferestre goala
tinand discursuri interminabile
despre tehnologia dragostei

poti sa masori in rochie de aur
trezoreria regilor
blestemati sa te iubeasca
pana la moarte

poti sa inventezi o sumedenie de lucruri noi
care fac placere
trupului meu
incapabil sa tina suparare

poti sa fii cea mai
neintrecuta
pe terenurile de tenis ale inteligentei
dar cu mine- afla-
ai terminat-o

Colo surele ruine
Către Dunăre privesc
Cum tot vine apa, vine
Martori vremilor trecute,
Cât sunt astăzi de tăcute,
Numai inimii-i vorbesc.

Eu mă uit pe apa sură
Încreţit-abia de vânt;
Apa lângă mal murmură.
Trec şi vremile-nainte,
Trec şi-aducerile-aminte
Cum trec toate pe pământ.

Au pierit acele glorii,
Şi-alte-asemeni nu se nasc
Ah, dar iată luptătorii
Scutul lor cum îl aruncă,
Sapă, cum le-a dat poruncă
Meşterul de la Damasc.

Grinzile de grinzi se leagă
Peste munţii de granit,
Lespezi peste bârne-ncheagă
Viaduct pe bolţi enorme
Şi-uriaşele lui forme
Parc-ajung până-n zenit.

Şi din câte-avea ţinuturi
Roma-n stăpânirea sa,
Iuţi oşteni ascunşi sub scuturi
Vin ca apa revărsată,
Cum potopul tău odată,
Iahve, peste lumi vărsa.

Podul îşi îndoaie fierul
Sub atâţi legionari,
Tubele-nspăimântă cerul!
Istre,-acum te baţi în spume!
Mulţi văzuşi tu tari în lume,
Însă nu pe cei mai tari!

Cine va mai sta-mpotriva
Leului roman de-acum?
Care fulger stăvili-va
Goana răzbunării sale?
Ai voinici tu, Decebale,
Să opreşti furtuna-n drum?

Ori ai tăi sunt cei ce-n gloate
Ies din codri-ntunecaţi?
De pe câte râuri toate
Vin la moarte ca la nuntă
Cu topoare-n mâini, şi-nfruntă,
Şapte rânduri de-mpăraţi?…

Ah! visez. Eu la ruine
Şi la Dunăre privesc,
Cum tot vine apa, vine.
Ele stau ruine mute
Martori vremilor trecute,
Numai inimii-i vorbesc.