Coborârea apelor

Autor : Mihai Eminescu

Din munţi bătrâni şi din păduri măreţe
Se nasc izvoare, ropotind se plimbă,
Deprind pe rând oceanica lor limbă
Şi sunt în codri pustnici cântăreţe.

Spărgând prin stânce albia lor strâmbă,
Se legăn line şi fac valuri creţe.
În drumul lor ia firea mii de feţe ­
Aceleaşi sunt, deşi mereu se schimbă.

Dar cu adâncul apei s-adânceşte
În glasul lor a sunetului scară.
Devine tristă ­ rânduri-rânduri creşte,

Pân- ce urnindu-se în marea-amară
­ Ca fluviu mândru, ce-ostenit mugeşte ­
Al tinereţei dulce glas demult uitară.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Down Where The Lonely Poplars Grow

Autor : Mihai Eminescu - Eng

Down where the lonely poplars grow
How often have I erred;
My steps that all the neighbours know
You only have not heard. Towards your window lighted through
How oft my gaze has flown;
A world entire my secret knew
You only have not known.

A word, a murmur of reply
How often did I pray!
What matters then if I should die,
Enough to live that day;

To know one hour of tenderness,
One hour of lovers’ night;
To hear you whisper’s soft caress
One hour, then come what might!

Had you but granted me a glance
That was not filles with scorn,
Out of its shinning radiance
A new star hab been born.

You would have lived through lives untold
Beyond the ends of time;
O deity with arms so cold,
O marble form sublime!

An idol of some pagan lore
As now no more is seen,
Come down to us from times yore,
From times that long have been.

My worship was of ages gone,
Sad eyes by faith beguiled,
Each generation handed on
From father unto child.

But now I very little care
To walk along that lane,
Nor heed the face I found so fair
Looks out for me in vain;

For you are like them today
In bearing and in guise,
And I but look on your display
With cold and lifeless eyes.

You should have known to value right
With wondering intent,
And lit your candela at night
To Love that God had sent.

(Translated by Corneliu M. Popescu)

Rondelul crinilor

Autor : Alexandru Macedonski

În crini e beţia cea rară
Sunt albi, delicaţi, subţiratici,
Potirele lor au fanatici
Argint din a soarelui pară.

Deşi, când atinşi sunt de vară,
Mor pâlcuri, sau mor singuratici,
În crini e beţia cea rară
Sunt albi, delicaţi, subţiratici.

În moartele vremi, mă-mbătară,
Când fragezi, şi primăvăratici,
În ei mă sorbiră, extatici,
Şi pe aripi de rai mă purtară
În crini e beţia cea rară.

Steaua

Autor : Ion Luca Caragiale

Cu mâini subţiri şi reci,
i-ai dat fior fierbinte:
Să treacă veci de veci,
Eu tot l-oi ţine minte.

Credeam că s-a oprit
În cale mersul lumii,
Că tot a-ncremenit
Ca trupul unei mumii.

Odată m-ai atins
Ş-apoi te-ai dus departe;
O stea pe cer s-a stins…
Păreri au fost deşarte.

Oriunde-acum sclipeşti
În depărtări albastre.
Tu nu eşti unde eşti,
Perdută printre astre.

Te ţine-aci mereu
A mea închipuire:
Tu vei muri, ci eu
Ţi-oi da o nemurire.

Romanţa celor ce se vând

Autor : Ion Minulescu

Se-ngroapă soarele-ntr-un nor –
O, negrul nor ca şi mormântul
Înşelătoarelor ce mor
Neplânse de amanţii lor!

Pe la ferestre-şi plimbă vântul
Tristeţile sfârşitului de vară,
În timp ce-n cârciuma murdară,
Din strunele de-aramă – cântul
Chitarelor
Îşi ia avântul…

Iar pe la mese,
Rând pe rând,
O ceată de amanţi artişti –
Toţi ne’nţeleşi şi mari,
Toţi Crişti…
Îşi beau iubirea, fredonând
Romanţa celor ce se vând.

(1908)

Opera Apartinand Ion Minulescu | | Nici un Comentariu »

Gând 8

Autor : Nichita Stănescu

Poeziile foarte bune care sunt compuse
pe o linie melodică proastă se uită iute
odată cu linia melodică. Pe când o
poezie proastă pe o linie melodică bună
rămâne în memorie.

Îmbătrânit e sufletul din mine

Autor : Mihai Eminescu

Îmbătrânit e sufletul din mine
Ca un bordei pustiu în iarnă grea.
Unde te-ai dus, pe cari căi străine
O, tinereţă, tinereţa mea!
Suspine n-am ­ ah, de-aş avea suspine,
De-aş avea lacrimi, plânge de-aş putea!
Durerea cea mai crudă, cea mai mare,
Aflând o formă, află uşurare.

Nimic, nimic! Cântarea spăimântată,
Popoare ce-o ridic la Dumnezeu.
Imnuri de glorii pe mărimi ce-mbată,
Amorul blând şi dulce glasul său,
Ah! toată lumea este fermecată
De umbra unui dor… şi numai eu
Mă furişez o umbră şi nu pot
Să scap de ea… de mine… şi de tot!

Oricine-a plâns şi spune că ferice
În lume nu-i, acela e-un nebun.
Ce ştie el ce sunt dureri când zice
Că-ntr-al lui suflet armonii răsun ­
Căci armonie-i orice plâns aice,
E-o împăcare plânsul… e un bun.
Cel ce nu poate plânge, acela ştie
Ce-i viaţa moartă, ce e moartea vie?

Acela are-ntr-însul grămădită
Vecia-ntreagă de dureri şi chin,
A ei mărime; ochiul nu s-a stins,
În lacrimi s-o traduci şi în venin.
Icoane nu-s şi vorbe nu-s; n-apară
Măcar aproape ce înseamnă…
O, fericiţi acei ce pot de formă…

V-aduceţi oare de-acei regi aminte,
Ce-n piramide, alţii în pustiu,
Morminte mari, urieşeşti morminte,
Un munte-ntreg le fu a lor sicriu?
Durerea care nu găsea cuvinte
Aflat-a semne mari, care o ştiu.
­ Tu, taină mută, de zidiri mărime ­
Vorbesc dureri, ce nu pot să suspine.

Ah, ce-i cuvântul, ce-i coloare, sunet,
Marmura ce-i, pentru ce noi simţim?
O coardă-adâncă imiteze-un tunet,
Un ah ! să spuie cum ne chinuim.
Nu, nu… Şi fie forma cât de nudă,
N-ajunge-n veci durerea noastră crudă.
De bate-o inimă sub alba haină,
Abia se mişcă creţii de omăt.

Un semn că sub ea se petrece-o taină,
C-un suflet e de groază sfâşiet.
Un semn abia ce poate, ce distaină
Din chinul nostru vorbe ce arăt?
Neputincioase sunt semnele-orcare …
Ce-arată faţa mărei ce-i în mare?
O foaie scrisă *** se cade
C-un ocean se mişcă, c-un imperiu arde.

Un cerc ce-i desemnat pe o hârtie
S-arate ceea ce se mişcă-n cer,
Încunjurând cu moartea ei pustie,
Pământul greu cu a lui hemisfer,
Care vuind se mişcă-n vecinicie
În jur de soare,-n ocean d-eter ­
Şi toate astea într-un cerc pe-o coală:
Mărimea lumei şi a firei fală.

Pe ce domnim?… pe cifre şi pe semne…

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Stau în cerdacul tău…

Autor : Mihai Eminescu

Stau în cerdacul tău… Noaptea-i senină.
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Şi vântul mişcă arborii-n grădină.

Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiţi cu ochii în lumină.
Ai obosit, cu mâna ta cea fină
În val de aur părul despletind.

L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci visând pieptarul de la sân,
Încet te-ardici şi sufli-n lumânare…

Deasupră-mi stele tremură prin ramuri
În întuneric ochii mei rămân,
Ş-alături luna bate trist în geamuri.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Starea de a fi cireşar

Autor : Nichita Stănescu

Ah, n-o să ştie nimeni
gingaşa pricină a cireşului
profunda pricină a stejarului
cauza ochilor mei.

Ah, n-o să ştie nimeni
zburata pricină a păsărilor
impietrita pricină a pietrelor
cauza inimii mele.

Ah, n-o să ştie nimeni
neagra pricină a pământului
curgătoarea pricină a râurilor
cauza sufletului meu.

Hai nani, nani

Autor : Elena Farago

Hai nani, nani,
Lumina mamii…

Să-ti cânt si-n seara asta, lumina mea, să-ti cânt…
Dar uite-ncep un cantec si altu-mi vine-n minte, –
Si-acela, dragul mamii, e fără de cuvinte
Si plange-asa cum plange cumplitul ast de vant…

Hai nani, nani…

Să-ti cânt, lumina mamii, si iar incep si iar
Cuvintele-si pierd sirul, – ca vezi, în asta seara
I-atat de-amarnic cantul ce-l spune vantu-afara,
De parca-ar plange-ntregul saracilor amar…

Dar tu astepti un cantec – ca tu ce stii de vant!
Si ce să stii ce spune-n amarnica-i poveste?…
O, tu nu poti pricepe nimic din toate-aceste…
…Să-ti cânt si-n seara asta, lumina mea, să-ti cânt…

Hai nani, nani,
Lumina mamii…

…Si iar raman de parca nu mai gasesc cuvant
Din tot ce-ti spun alt-data în cantecele mele,
Si feti-frumosi, si zane, si cer, si flori, si stele
Si-au amutit povestea de parca nu mai sunt…

Hai nani, nani…
Adormi în caldu-ti leagan, lumina mea, si taci –
Nu pot canta si inca nu esti destul de mare,
Ca să-ti pot spune basmul cel nesfarsit, în care
Se sting de frig si foame copiii cei saraci…

Opera Apartinand Elena Farago | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech