În crini e beţia cea rară
Sunt albi, delicaţi, subţiratici,
Potirele lor au fanatici
Argint din a soarelui pară.

Deşi, când atinşi sunt de vară,
Mor pâlcuri, sau mor singuratici,
În crini e beţia cea rară
Sunt albi, delicaţi, subţiratici.

În moartele vremi, mă-mbătară,
Când fragezi, şi primăvăratici,
În ei mă sorbiră, extatici,
Şi pe aripi de rai mă purtară
În crini e beţia cea rară.

Cu mâini subţiri şi reci,
i-ai dat fior fierbinte:
Să treacă veci de veci,
Eu tot l-oi ţine minte.

Credeam că s-a oprit
În cale mersul lumii,
Că tot a-ncremenit
Ca trupul unei mumii.

Odată m-ai atins
Ş-apoi te-ai dus departe;
O stea pe cer s-a stins…
Păreri au fost deşarte.

Oriunde-acum sclipeşti
În depărtări albastre.
Tu nu eşti unde eşti,
Perdută printre astre.

Te ţine-aci mereu
A mea închipuire:
Tu vei muri, ci eu
Ţi-oi da o nemurire.

Poeziile foarte bune care sunt compuse
pe o linie melodică proastă se uită iute
odată cu linia melodică. Pe când o
poezie proastă pe o linie melodică bună
rămâne în memorie.

Îmbătrânit e sufletul din mine
Ca un bordei pustiu în iarnă grea.
Unde te-ai dus, pe cari căi străine
O, tinereţă, tinereţa mea!
Suspine n-am ­ ah, de-aş avea suspine,
De-aş avea lacrimi, plânge de-aş putea!
Durerea cea mai crudă, cea mai mare,
Aflând o formă, află uşurare.

Nimic, nimic! Cântarea spăimântată,
Popoare ce-o ridic la Dumnezeu.
Imnuri de glorii pe mărimi ce-mbată,
Amorul blând şi dulce glasul său,
Ah! toată lumea este fermecată
De umbra unui dor… şi numai eu
Mă furişez o umbră şi nu pot
Să scap de ea… de mine… şi de tot!

Oricine-a plâns şi spune că ferice
În lume nu-i, acela e-un nebun.
Ce ştie el ce sunt dureri când zice
Că-ntr-al lui suflet armonii răsun ­
Căci armonie-i orice plâns aice,
E-o împăcare plânsul… e un bun.
Cel ce nu poate plânge, acela ştie
Ce-i viaţa moartă, ce e moartea vie?

Acela are-ntr-însul grămădită
Vecia-ntreagă de dureri şi chin,
A ei mărime; ochiul nu s-a stins,
În lacrimi s-o traduci şi în venin.
Icoane nu-s şi vorbe nu-s; n-apară
Măcar aproape ce înseamnă…
O, fericiţi acei ce pot de formă…

V-aduceţi oare de-acei regi aminte,
Ce-n piramide, alţii în pustiu,
Morminte mari, urieşeşti morminte,
Un munte-ntreg le fu a lor sicriu?
Durerea care nu găsea cuvinte
Aflat-a semne mari, care o ştiu.
­ Tu, taină mută, de zidiri mărime ­
Vorbesc dureri, ce nu pot să suspine.

Ah, ce-i cuvântul, ce-i coloare, sunet,
Marmura ce-i, pentru ce noi simţim?
O coardă-adâncă imiteze-un tunet,
Un ah ! să spuie cum ne chinuim.
Nu, nu… Şi fie forma cât de nudă,
N-ajunge-n veci durerea noastră crudă.
De bate-o inimă sub alba haină,
Abia se mişcă creţii de omăt.

Un semn că sub ea se petrece-o taină,
C-un suflet e de groază sfâşiet.
Un semn abia ce poate, ce distaină
Din chinul nostru vorbe ce arăt?
Neputincioase sunt semnele-orcare …
Ce-arată faţa mărei ce-i în mare?
O foaie scrisă *** se cade
C-un ocean se mişcă, c-un imperiu arde.

Un cerc ce-i desemnat pe o hârtie
S-arate ceea ce se mişcă-n cer,
Încunjurând cu moartea ei pustie,
Pământul greu cu a lui hemisfer,
Care vuind se mişcă-n vecinicie
În jur de soare,-n ocean d-eter ­
Şi toate astea într-un cerc pe-o coală:
Mărimea lumei şi a firei fală.

Pe ce domnim?… pe cifre şi pe semne…

Stau în cerdacul tău… Noaptea-i senină.
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Şi vântul mişcă arborii-n grădină.

Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiţi cu ochii în lumină.
Ai obosit, cu mâna ta cea fină
În val de aur părul despletind.

L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci visând pieptarul de la sân,
Încet te-ardici şi sufli-n lumânare…

Deasupră-mi stele tremură prin ramuri
În întuneric ochii mei rămân,
Ş-alături luna bate trist în geamuri.

Ah, n-o să ştie nimeni
gingaşa pricină a cireşului
profunda pricină a stejarului
cauza ochilor mei.

Ah, n-o să ştie nimeni
zburata pricină a păsărilor
impietrita pricină a pietrelor
cauza inimii mele.

Ah, n-o să ştie nimeni
neagra pricină a pământului
curgătoarea pricină a râurilor
cauza sufletului meu.

Hai nani, nani,
Lumina mamii…

Să-ti cânt si-n seara asta, lumina mea, să-ti cânt…
Dar uite-ncep un cantec si altu-mi vine-n minte, –
Si-acela, dragul mamii, e fără de cuvinte
Si plange-asa cum plange cumplitul ast de vant…

Hai nani, nani…

Să-ti cânt, lumina mamii, si iar incep si iar
Cuvintele-si pierd sirul, – ca vezi, în asta seara
I-atat de-amarnic cantul ce-l spune vantu-afara,
De parca-ar plange-ntregul saracilor amar…

Dar tu astepti un cantec – ca tu ce stii de vant!
Si ce să stii ce spune-n amarnica-i poveste?…
O, tu nu poti pricepe nimic din toate-aceste…
…Să-ti cânt si-n seara asta, lumina mea, să-ti cânt…

Hai nani, nani,
Lumina mamii…

…Si iar raman de parca nu mai gasesc cuvant
Din tot ce-ti spun alt-data în cantecele mele,
Si feti-frumosi, si zane, si cer, si flori, si stele
Si-au amutit povestea de parca nu mai sunt…

Hai nani, nani…
Adormi în caldu-ti leagan, lumina mea, si taci –
Nu pot canta si inca nu esti destul de mare,
Ca să-ti pot spune basmul cel nesfarsit, în care
Se sting de frig si foame copiii cei saraci…

Coboară verdele în galben
Ca într-un leagăn mai blând
În care îngeri se dezbracă şi-şi aruncă
Hainele mototolite pe pământ,
Pământul tot se-ascunde în odăjdii,
Sub care firul nopţii dă colţ
Şi creşte pur,
O, numai în octombrie poţi să întâlneşti
Îngeri goi râzând prin păduri.
Mânjiţi de rouă pe obraz
Cu dinţii negri de afine,
Cu spini şi frunze agăţate-n pene,
Ne fac cu mâna
Fără să te recunoască
Şi fără să le fie
Nici frică, nici ruşine.
Pe unde calcă,
Talpa striveşte fruct
Şi-nseamnă
Sămânţa destinată nerodirii,
Ne pierdem printre ei –
Acestei lumi
Crepusculare
Noi îi suntem mirii.
O, mirii norocoşi ce niciodată
Sortiţi au fost să nu închege rod.
Se miră îngerii că nu port aripi
În felul lor stângaci, puţin nerod;
Copilăroşi, încearcă să-şi descheie
Însemnele puterii de pe omoplaţi.
Nereuşind,
Se-apleacă supăraţi
Şi-ncep s-arunce-n mine
Cu fructe şi seminţe…

Crengi subţiri cu flori albe…
Spre mai sus
Mă ridică din erori
Idealuri ce-au apus…
Cu flori roze crengi subţiri…
Isus!
Flori pe zări, în iarbă flori…
Spre mai sus
Am trăit de mii de ori…
E destul că tu te-ai dus…
Flori pe zări, în iarbă flori…
Isus!

Să dorm…
Să dorm, din ce în ce murind
Deşi oriunde e o reînviere…
Iată, sunt goale
Dumbrăvile sacre
Poetul a plecat.
Şi dacă tu mai cauţi,
Păşind prin tăinuitul izvor,
Pe mine nu mă vezi
Poetul a plecat…
Să dorm…
Să dorm, din ce în ce murind
Deşi, oriunde, e o reînviere…