Orcanul însuşi stă domol
Şi-n gânduri dulci se pierde,
Când zânele cu pieptul gol
Răsar pe lunca verde.
Uşoare, ca de neguri, fug
Prin liniştea adâncă,
Obrajii lor, ca flori de rug,
Sunt nesărutaţi încă.

Vezi tu departe-n Răsărit
Aprins lucind ca focul
Palatul lor? Împrejmuit
Cu zid d-argint e locul:
Acolo ele-n veci nu mor
Şi vara-n veci nu moare,
Iar ele-şi au crăiasa lor
Şi toate sunt fecioare.

La ţara lor nici zmei n-ajung!
Dar într-o zi, la poartă,
Bătu, de drumul greu şi lung,
Slăbită şi mai moartă,
O fată de-mpărat, cerând
Un loc de mas, sărmana,
Şi se ruga milos de blând,
Şi cum te cheamă? Ana.

Eu nu pot, Ano, să-ţi descui;
Acest drept al meu nu e.
Crăiasei noastre am să-i spui
Să vie să-ţi descuie.
P-un nor de aur lunecând
A zânelor crăiasă
Venea cu părul râurând,
Râu galben de mătasă.

Crăiasa-n purpur şi-n smarald
S-ascunde, nu s-ascunde,
Străbaţi cu ochii viul cald
Al formelor rotunde.
Ard flacări ochii ei crăieşti
Cum stă la zid plecată;
Descui. Dar eu mă tem că eşti
Fecior! Ba nu: sunt fată!

Şi dându-i zânele-adăpost
Trăia cu ele soră.
Dar într-o zi a fost ce-a fost
Că nu s-a duc la horă
Şi-având inel, ea se juca
Stând singură-ntr-o vale:
Pe-acolo doamna se plimba
Şi-a dat de Ana-n cale.

Ce ai tu, Ano? Uite ce-i!
Crăiasa schimbă feţe,
Că n-a văzut în viaţa ei
Inel, şi ce mândreţe!
Din piatra tronului din rai
Cioplit în flori măiestre,
El singur unui fiu de crai
D-ajuns i-ar fi fost zestre.
Şi cum îi zici? Inel îi zic!
Pe degetul suleget
Al zânei pus, pe cel mai mic,
Crescut părea pe deget.
O, dă-mi-l mie! drăgălaş
Se roagă ea-mbătată.
Ţi-l dau, stăpâno, de mă laşi
Să te cuprind o dată!

Crăiasa-n veselia ei
Cu grabă se-nvoieşte:
Mă strângi la piept, şi-atâta ce-i?
Şi pieptul Anei creşte,
Şi cum întinde braţul drept
Mai viu îi bate pieptul
Şi tremură, strângând la piept
Pe doamnă-sa cu dreptul.

Atâta ce-i? Dar m-a durut!
Să nu pui mâna stângă!
Şi-n urmă zâna s-a zbătut
Că prea mult vrea s-o strângă.
Aşa fac şi copiii-n joc
Când nu-şi înţeleg vrerea,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a slăbit puterea.

A doua zi, sub umbre rari
De pom cu floarea albă,
Făcea, având mărgăritari,
Dintr-înşii Ana salbă.
Crăiasa vine iar. Zărind
Frumoasa jucărie,
Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind
Să aib-acea mândrie.

Ce-i asta? Salbă! Ard răzleţ
Mărgeanuri roşii-n pară,
Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ
Al salbei, dând o ţară.
Şi cui o dai tu? pătimaş
Zâmbind crăiasa-ngână:
Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi
Să te sărut, stăpână!

Pe nimeni ea n-a sărutat,
Ori poate flori şi fluturi,
Dar pentru salbă i-ar fi dat
Şi-o sută de săruturi.
Aşa fac doi coii în joc,
Când nu-nţeleg ce-i jocul,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a pierit norocul.

A treia zi, privind în lac
Copila, ca-n oglindă,
Cerca şi nu putea pe plac
Un brâu pe trup să-şi prindă.
Crăiasa vine iar. Grăbit
S-a-ncins atunci crăiasa,
Şi cât de strâns i s-a lipit
De caldul trup mătasa!

Ea bate-n palme, vede-n lac
Că strânsă-i stă mai bine;
Rotunde, ca un cap de mac,
Stau sânurile pline,
Mai naltă pare, şi-n umblat
Mlădie ca o vargă,
Ea simte cât de rău i-a stat
În haina ei cea largă.

Şi ochii-i otrăviţi de dulci
La brâu sălbatici cată.
Ţi-l dau, cu tine de mă culci
Alăturea o dată!
Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei
Altce, că am eu multe!
Nu vreu! Şi-n urmă asta ce-i?
De ce să n-o asculte?

*Ştiţi voi povestea, când un fiu
De împărat odată,
În piept cu dor turbat de viu,
S-a îmbrăcat în fată,
Şi-având în loc de paloş fus,

Şi-n loc de coif năframă,
Pe pieptul tânăr el şi-a pus
Altiţă-n loc de-aramă?

El stă pe tron, şi lângă el
Ce trist crăiasa plânge!
Cu mâna ei cea cu inel
Rupându-şi salba, strânge
Genunchii lui, ea stă-n genunchi!
Şi brâul şi-l dezleagă,
Şi păru-i desfăcut mănunchi
Îi umple faţa-ntreagă.

Eu toate, toate le-am pierdut!
Şi Dumnezeu mă piardă
Din ochii lui, că te-am crezut!
El râde şi-o dezmiardă:
Acum nu-i timp să te boceşti;
Tu vii cu mine-acasă;
Crăiasă dacă nu mai eşti,
Vei fi împărăteasă!

În faţa casei mele te afli. Intră dacă
Măcar o dată viaţa un dor ţi-a sugrumat,
Şi-n chinuri al tău suflet de-a trebuit să tacă,
Aici vei şti cât doare un ţipăt nestrigat.

Căci cine valul vieţii nu l-a simţit într-însul
Cum urlă şi se zbate ca marea când e rea,
Şi n-a ştiut ce-i visul, ce-i dragostea şi plânsul,
Acela o să fie străin în casa mea.

Dar, dacă vii la mine cu fruntea înnorată,
Simţind şi tu că visul e greu să-l faci cuvânt,
Atunci împinge poarta şi intră: o să bată
O inimă de frate în oaspetele sfânt.

Trecutul meu va creşte din umbra ce se lasă.
Îţi voi întinde jeţul să stai. Vei asculta
Şi-ţi va părea o clipă că eşti la tine-acasă
Şi versul meu că spune poveşti din viaţa ta!

Dragi copii din ţara asta,
Vă miraţi voi cum se poate,
Moş Crăciun, din cer de-acolo,
Să le ştie toate, toate.

Uite cum: Vă spune Badea…
Iarna’n noapte, pe zăpadă,
El trimite câte-un înger
La fereastră ca să vadă…

Îngerii se uită-n casă
Văd şi spun, iar Moşul are
Colo’n cer, la el in tindă,
Pe genunchi o carte mare.

Cu condei de-argint el scrie
Ce copil şi ce purtare…
Şi de-acolo ştie Moşul,
Ce-i şiret el, lucru mare.

Pe buzele-mi roşii port şi-astăzi stigmatul
Dezastrelor mute din ultima seară…
Pe buzele-mi roşii – apusuri de vară –
Port urmele luptei pierdută-n palatul
Eternului Mâine
Şi fostului Ieri!…

Mi-ai spus într-o seară că-i ultima seară!…
Vai!… Ultima seară ce trist se sfârşea…
Te văd parcă şi-astăzi învinsă,
Culcată,
Pe-aceeaşi arabă şi veche sofa,
Cu pleoapele-nchise,
Cu gura-ncleştată
Şi mâinile-n cruce ca două stindarde
Salvate din focul cetăţii ce arde!…

Sărmană învinsă de însuşi învinsul
Voinţelor tale…
Supremă chemare
Ce-şi pierde zigzagul în gesturi ce mor…
Lumină nocturnă de stea căzătoare…
Pe buzele-mi roşii priveşte stigmatul
Dezastrelor mute din ultima seară
Şi-ascultă-ţi a luptei stridentă chitară
Cum plânge,
Şi-n urmă, cum moare-n palatul
Eternului Mâine
Şi fostului Ieri!…
Sunt glasuri de clopot ce parcă te cheamă
Şi glasuri de ştreanguri ce scârţâie-n vânt…
Un glas de frânghie şi-un glas de aramă
Se zbat împreună,
Şi două sentinţe
Topite sunt parcă-ntr-un singur cuvânt:
“Amantul te minte”…
“Amantul te minte”…
Şi-n viaţă, acelaşi etern Început
E doar profanarea acelor Sfârşituri,
Trăite
Şi-apuse cu cei din trecut!

În ritmul lin al adierii
Doi meri s-alătură-nfloriţi,
Şoptind duios în faptul serii
Ca doi amanţi înlănţuiţi.

Se miră floarea şi suspină…
În loc de inimi arzătoare
Îndrăgostiţii din grădină
Au câte o privighetoare.

Un cântec chemător vibrează:
E una din privighetori –
Cealaltă tace şi vibrează
Cutremurată de fiori.

Dar cum apare luna nouă
Sclipind în frunza tremurată,
Privighetorile-amândouă
Încep să cânte – deodată.

Lasă-i poetului
doar tăcerile din
Tăcerea
ce naşte
din cuvinte
Cuvântul…

Noapte în fân,
Stele şi prune în crengi
Aş putea să rămân
Vieţi şi morţi întregi

În tăcerea bună
Toarsă-ncet de-un greier
Exilat din lună
La mine în creier;

În miresme-amare
Uitate de mult
Recunoscătoare
Aş sta să-l ascult,

Ca şi cum eu însumi
Nu m-aş şti deplin;
Vrăjită de plânsu-mi
Ca de-un cânt străin,

Ca şi cum pe mine
Nu m-aş înţelege.
Aş putea rămâne
Vieţi şi morţi întrege.

Pişcată-ţi este mâna ta de streche,
De mişti în veci condeiul pe hârtie ­
Durează-un şir sau fabrică o mie:
Cuvinte-nouă-or fi, dar blaga veche.

Ce are-n gând un om, aceea scrie,
Nimica nou tu n-ai de spus, Ureche,
Cu Pantazi fiind pe veci păreche,
Tu izvodeşti, cel mult, ce dânsul ştie.

Ţi-asamăn fruntea unei vii paragini
Şi vânt şi pleavă sunt a tale scrieri,
De zei lipsite, vai! a tale pagini.

Zadarnic paiul sec al minţii-l trieri,
Drapându-i golul ei cu reci imagini:
Nimic nu iese dintr-un dram de crieri.

Te-or darâma, bisericuţă veche
Şi ziduri noi şi drepte-or să ridice,
Căci cele vechi s-au cam plecat de vreme
Şi căramizile-au pornit să pice.

Clopotul de-un sfert de veac aproape
Strâmbatu-s-a şi gata e să cadă, –
Clopotniţa cu trepte putrezite,
În care ne urcam cu toti, grămadă…