În nopatea asta se întîmplă ceva,
păsările nu se mai pot stăpîni
şi spun rugăciuni
în timp ce vîntul ascunde cuţite străvezii prin copaci
şi stelele au insomnii, palide toate de frică,
se întîmplă ceva,
e noaptea Sfîntului Bartolomeu
şi aştept să năvălească vîntul în casă,
să mă omoare din pricina melancoliilor mele.

A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.

Neam român, văzui odată
Oastea Domnului Mihai
Zicea Dunărea-ntristată:
Fulger îns-atunci erai,
Şi-alergând prin cer furtuna
Cânta vorbe româneşti
Astăzi stau şi-ascult întruna
Şi mă uit, şi nu mai eşti!

Dar abia rosti cuvântul
Dunărea, vuind prin văi,
Şi văzu gemând pământul
Şi de cai şi de flăcăi.
Zornet auzi prin zare,
Cum se-ncheagă stol cu stol
Şi năprasnică răsare
Oastea domnului Carol.

Jalnic tu-ţi doineşti durerea
Dunăre, şi iat-acum!
Din mormânt ieşi puterea
Şi-nzadar îi stai în drum.
Trec voinicii peste tine;
Mersul lor e zbor de fulg,
Şi din mâinile strâine
Stema libertăţii smulg.

Tresăriră iuţi românii
Căci aminte şi-au adus
Cât s-au străduit bătrânii
Steagul să ni-l ţie sus,
Câte plângeri ne-ntrerupte
În mormânt or fi vărsat,
Că nepoţii fug de lupte
Şi că steagul e-nchinat.

Dunăre,-ai văzut Smârdanul?
Spune tu, s-o spui şi eu!
Şi noi ştim izbi duşmanul,
Şi-n români e Dumnezeu!
Ştim şi noi găti cununa
Vitejiei ce-o doineşti,
Şi când urlă-n cer furtuna
Cântă vorbe româneşti!

La Smârdan aşa vru Domnul
Morţii dintr-această zi
Vor avea cu spaime somnul
Şi-aiurind se vor trezi
Apărându-se cu mâna
Ca de-un tăinuit duşman,
Vor muşca gemând ţărâna
Ca şi-n luptă la Smârdan.

Că-ntr-această zi cumplită
N-avu mila nici un rost,
Şi mânia răzvrătită
Lege tuturor ne-a fost.
Astfel că, văzând pierirea,
Însuşi Dumnezeu de sus,
Galben întorcând privirea,
Mâna peste ochi şi-a pus.

La Smârdan, pe unde drumul
Da de-a dreptul spre vrăjmaşi,
Risipeai cu mâna fumul,
Ca să vezi la patru paşi.
Şi-ntr-un iad fără de nume,
Unde-ai noştri iuţi pătrund,
Nu era nici cer, nici lume,
Numai noapte fără fund.

Şi-ntr-acel noian de ceaţă
Dorobanţii, dând de-un râu,
Au trecut prin sloi de gheaţă
Şi prin apă până-n brâu.
Râu de apă Prut să fie
Cum era să-i ţie-n loc,
Dacă n-a putut să-i ţie
Din redute-un râu de foc!

La Smârdan de-un gând cu toţii
Fost-am braţ pustiitor,
Şi murind au dat nepoţii
Mâna cu strămoşii lor.
N-ai avut mai buni tu, bane,
La Călugăreni în văi;
Iar la Racova, ştefane,
Nu-ţi erau mai buni ai tăi.

De-o veni din nou vrodată
Vuiet peste-al tău pământ,
Ţară dragă şi-ncercată,
Vom ruga pe Domnul sfânt
Nu-ntr-alt chip să ne ajute,
Ca să-nfrângem pe duşman,
Decât dându-ne virtute
De flăcăi ca la Smârdan.

Ce ai să-mi zici dă mândrie?
Eu n-aş fi mai vrut să fie.
Căci să-npotriveşte firii,
Şi legii, şi omenirii.

Om la om să să arate
Ca cum nu-i e ca un frate,
Tot cu rea dăosibire,
Face pă la toţi privire.

Cu turbare ca o vită,
Şi natura n-e urâtă
Aib-o cin` va vrea s-o aibă,
Cu-nţelepţii treabă n-aibă.

Aurora violetă
Plouă rouă de culori –
Venus, plină de fiori,
Pare-o vie violetă.

Bat la geamul tău încet,
Bat cu-o rază sângeroasă –
Vino, floare somnoroasă,
Cât pe zări e violet.

Plâns de ape se repetă,
Încă totu-i adormit –
Ca în vise s-a pornit
Roata morii – violetă.

Gol e-al sânului buchet,
Floare goală, somnoroasă…
Trist, cu roza sângeroasă,
Bat în geamul violet.

Aurora violetă
Se pătează de culori –
Venus, pală de fiori,
Pare-o stinsă violetă…

Mami, ce caută un gând?

Un gând, draga mea fetiţă,
ştie că există, pe undeva, o portiţă,
care, dacă ai cheia potrivită,
împrumutată numai şi numai
de la un suflet iubit,
se deschide întâi spre nemaivăzut,
apoi…
spre nemaitrăit

Cum unui gând frumuşel îi este cam greu,
cu gândurile urâte şi duşmănoase,
să se lupte de unul singur,
mereu,
nu m-aş mira să caute, dumnealui, altceva
decât ceea ce o minte îngustă,
sau ageră,
îşi imaginează că l-ar salva

Dar tu, fetiţa mea,
îmi pui nişte întrebări prea deştepte,
răspunsurile acestea ar trebui să aştepte
până se coc
şi o să ne placă
să gustăm, pe lângă \’ce\’, \’de ce\’,

şi pe \’dacă\’…

în ţara mea oamenii
nu-şi mai vorbesc de multă vreme
se poartă doar polemici prin ziare şi televiziuni
cu toţii am devenit foarte rafinaţi
în a ne ascunde incertitudinile

când ne întâlnim în pieţe nu ne salutăm decât în gând
de frica de a nu şti ce să răspundem

ne uneşte doar un uriaş intestin flatulent
devenit Criticul mântuirii

cred că Iisus a avut dreptate
când a ascuns mărgăritarul în noroiul vorbelor

şi mai cred că nu suntem decât cioburi de sticlă în retina
acestui veac.

Nu-i cer nimic…
Şi totuşi, dacă-ar vrea –
O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă –
Ar face dintr-un lac o Marmara,
Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.
Nu-i cer nimic…
Dar dacă-ar fi să-i cer
Ce-aş vrea să am şi ce-ar putea să-mi dea,
Aş picura-ntr-o cupă cu eter
Morfină
Şi i-aş cere-apoi aşa:

Dă-mi tot ce crezi că nu se poate da,
Dă-mi calmul blond al soarelui polar,
Dă-mi primul crepuscul pe Golgota
Şi primul armistiţiu planetar.

Dă-mi paradoxul frumuseţii tale,
Dă-mi prorocirea viselor rebele,
Dă-mi resemnarea strofelor banale
Şi controversa versurilor mele.

Dă-mi A.B.C. al vieţii subterane,
Dă-mi simfonia flautelor mute,
Dă-mi tălmăcirea buzelor profane
Şi rebusul icoanelor tăcute.

Dă-mi preţul primei victime-a femeii,
Dă-mi simbolul opalului şi-agatei,
Dă-mi ritmu-nveninat al Salomeii
Şi tusea-n fa minor a Traviatei.

Dă-mi Spleen-ul călătorilor pe apă,
Dă-mi spectrul verde-al zilelor de-apoi,
Dă-mi gravitatea morţilor spre groapă
Şi comicul funebrului convoi.

Dă-mi tot ce-n prima clipă risipeşti,
Şi tot ce-n clipa ultimă aduni.
Dă-mi fastul siluetelor regeşti
Şi perspectiva casei de nebuni…

Nu-i cer nimic.
Şi totuşi, dacă-ar vrea –
O, dacă-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă! –
Ar face dintr-un lac o Marmara
Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.

Am plecat…
Necunoscutul mi-a zis: “Vino, te aştept”.
Am plecat în explorarea unor semne de-ntrebare
Şi-am păşit cu majestatea ultimului înţelept
Pragul vechilor legende
Mâzgălite la-ntâmplare
Pe un colţ de pergament!…

Paznicii nemărginirii mi-au deschis negrele porţi,
Şi-astăzi rătăcesc în golul dintre soare şi pământ…
Şi ce-ncet mă duce vântul –
Parcă-ar duce la mormânt
Cel din urmă mort al lumii,
Cel mai singur dintre morţi.

Mă-nfăşor în atmosfera cimitirelor din haos…
Câte sunt?…
Nu le ştiu decât noctambulii
Şi poeţii –
Cei ce n-au avut nici minte,
Nici credinţă,
Nici repaos,
Nici răbdarea să-şi aştepte termenul obştesc al vieţii.

Mă-nfăşor în rozul-verde,
În albastrul-violet,
Şi în aurul din soare,
Şi-ntr-o clipă mă preschimb
Într-un nimb enorm –
Un nimb
Preursit să-mbrace fruntea primului Anahoret.
Mă topesc cu amintirea unei vieţi trăite-n somn,
Mă-ntregesc cu nostalgia primelor îmbrăţişări,
Şi din cele două forme –
Cea de azi
Şi cea de ieri –
Mă-ntrupez în al veciei şi-al imensităţii Domn!…

Da…
Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit –
Celor ce plutesc pe mare,
Celor ce plutesc pe vânt,
Celor ce plutesc în versuri,
În coloare
Şi în cânt.
Celor ce plutesc de-a pururi după cum le-a fost ursit…

Da…
Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit.