Mami, ce caută un gând?

Un gând, draga mea fetiţă,
ştie că există, pe undeva, o portiţă,
care, dacă ai cheia potrivită,
împrumutată numai şi numai
de la un suflet iubit,
se deschide întâi spre nemaivăzut,
apoi…
spre nemaitrăit

Cum unui gând frumuşel îi este cam greu,
cu gândurile urâte şi duşmănoase,
să se lupte de unul singur,
mereu,
nu m-aş mira să caute, dumnealui, altceva
decât ceea ce o minte îngustă,
sau ageră,
îşi imaginează că l-ar salva

Dar tu, fetiţa mea,
îmi pui nişte întrebări prea deştepte,
răspunsurile acestea ar trebui să aştepte
până se coc
şi o să ne placă
să gustăm, pe lângă \’ce\’, \’de ce\’,

şi pe \’dacă\’…

în ţara mea oamenii
nu-şi mai vorbesc de multă vreme
se poartă doar polemici prin ziare şi televiziuni
cu toţii am devenit foarte rafinaţi
în a ne ascunde incertitudinile

când ne întâlnim în pieţe nu ne salutăm decât în gând
de frica de a nu şti ce să răspundem

ne uneşte doar un uriaş intestin flatulent
devenit Criticul mântuirii

cred că Iisus a avut dreptate
când a ascuns mărgăritarul în noroiul vorbelor

şi mai cred că nu suntem decât cioburi de sticlă în retina
acestui veac.

Nu-i cer nimic…
Şi totuşi, dacă-ar vrea –
O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă –
Ar face dintr-un lac o Marmara,
Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.
Nu-i cer nimic…
Dar dacă-ar fi să-i cer
Ce-aş vrea să am şi ce-ar putea să-mi dea,
Aş picura-ntr-o cupă cu eter
Morfină
Şi i-aş cere-apoi aşa:

Dă-mi tot ce crezi că nu se poate da,
Dă-mi calmul blond al soarelui polar,
Dă-mi primul crepuscul pe Golgota
Şi primul armistiţiu planetar.

Dă-mi paradoxul frumuseţii tale,
Dă-mi prorocirea viselor rebele,
Dă-mi resemnarea strofelor banale
Şi controversa versurilor mele.

Dă-mi A.B.C. al vieţii subterane,
Dă-mi simfonia flautelor mute,
Dă-mi tălmăcirea buzelor profane
Şi rebusul icoanelor tăcute.

Dă-mi preţul primei victime-a femeii,
Dă-mi simbolul opalului şi-agatei,
Dă-mi ritmu-nveninat al Salomeii
Şi tusea-n fa minor a Traviatei.

Dă-mi Spleen-ul călătorilor pe apă,
Dă-mi spectrul verde-al zilelor de-apoi,
Dă-mi gravitatea morţilor spre groapă
Şi comicul funebrului convoi.

Dă-mi tot ce-n prima clipă risipeşti,
Şi tot ce-n clipa ultimă aduni.
Dă-mi fastul siluetelor regeşti
Şi perspectiva casei de nebuni…

Nu-i cer nimic.
Şi totuşi, dacă-ar vrea –
O, dacă-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă! –
Ar face dintr-un lac o Marmara
Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.

Am plecat…
Necunoscutul mi-a zis: “Vino, te aştept”.
Am plecat în explorarea unor semne de-ntrebare
Şi-am păşit cu majestatea ultimului înţelept
Pragul vechilor legende
Mâzgălite la-ntâmplare
Pe un colţ de pergament!…

Paznicii nemărginirii mi-au deschis negrele porţi,
Şi-astăzi rătăcesc în golul dintre soare şi pământ…
Şi ce-ncet mă duce vântul –
Parcă-ar duce la mormânt
Cel din urmă mort al lumii,
Cel mai singur dintre morţi.

Mă-nfăşor în atmosfera cimitirelor din haos…
Câte sunt?…
Nu le ştiu decât noctambulii
Şi poeţii –
Cei ce n-au avut nici minte,
Nici credinţă,
Nici repaos,
Nici răbdarea să-şi aştepte termenul obştesc al vieţii.

Mă-nfăşor în rozul-verde,
În albastrul-violet,
Şi în aurul din soare,
Şi-ntr-o clipă mă preschimb
Într-un nimb enorm –
Un nimb
Preursit să-mbrace fruntea primului Anahoret.
Mă topesc cu amintirea unei vieţi trăite-n somn,
Mă-ntregesc cu nostalgia primelor îmbrăţişări,
Şi din cele două forme –
Cea de azi
Şi cea de ieri –
Mă-ntrupez în al veciei şi-al imensităţii Domn!…

Da…
Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit –
Celor ce plutesc pe mare,
Celor ce plutesc pe vânt,
Celor ce plutesc în versuri,
În coloare
Şi în cânt.
Celor ce plutesc de-a pururi după cum le-a fost ursit…

Da…
Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit.

Caii sar şi frâu-şi muşcă
Jos prin văi e fum de puşcă,
Corbi s-arată croncănind.
Stau de-atac duşmanii gata
Uite-o-n zbor întunecata
Moarte-acum spre noi venind!

Ştim cu toţii ce ne-aşteaptă!
Sus spre Domnul mâna dreaptă
Ridicaţi-o dar, jurând!
Pentru sfânta noastră lege,
Pentru neam şi pentru rege
Toţi c-o inimă şi-un gând!

Nu mi te mâhni, copile,
Cine are-n luptă zile
Nu s-atinge plumb de el.
Ori aici, ori dealtădată,
Moartea nouă tot ni-e dată
Fiecăruia-ntr-un fel.

Glas de trâmbiţă răsună
Şi coloanele s-adună
Fiţi cu inimă, copii!
Nu e rece glas de-aramă,
Ci e jalnic plâns de mamă,
Plânsul sfintei Românii!

Tu ne vezi din cer, Părinte,
Fie-ţi şi de noi aminte
Că suntem şi noi ai Tăi!
Fie-i blestemat mormântul
Cui îşi calcă jurământul.
Şi-am jurat pe cer, flăcăi!

Lasă tobele să bată!
Căpitane, du-ne-odată
Unde-i foc şi unde-i fum.
Steagu-n vânt! Trăiască ţara!
Vesel sune-acum fanfara,
Dumnezeu cu noi de-acum!

Prea mi-a nins şi mi-a plouat, demult,
în copilăria mea cu nopţi grozave
cântecul de moarte ca să-l mai ascult,
gândul să-l rotesc peste cadavre.

Colţul inimii să-l dau de trunchiuri
nu mai vreau, ci orizontu-nvins,
arcuit în pălmi şi strâns mănunchiuri,
i l-am dat femeii mele, dinadins.

Mâna-ntinsă ca să strângă-o mână,
nu de sânge vreau să mi-o-nfior!
Mi-am lăţit pe frunte-atâta lună
cât să mă încapă ochii tuturor.

Iar morişti de zvastici, zbârnâite,
glezna mea cu aripi dacă mi-o aţin,
le strivesc. Şi-n apele-ntâlnite,
îmi clătesc călcâiul, de venin.