Bucura-te, leagan alb de iasomie,
Catre care-n roiuri fluturii coboara,
Bucura-te, raza stelei din vecie,
Bucura-te, Maica pururea Fecioara,
Dulcea mea Marie.
Bucura-te, floare fara de prihana,
Alba ca argintul noptilor de vara,
Spicul cel de aur vesnic plin cu hrana
Mirul care vindeca orice fel de rana,
Bucura-te, Maica pururea Fecioara,
Ploaia cea de mana.
Bucura-te, brazda plina de rodire,
Munte sfant, in care s-a-ngropat comoara,
Bucura-te, cantec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cantec de marire,
Bucura-te, Maica pururea Fecioara,
Blanda fericire.
Bucura-te, marul vietii care-nvie,
Pomul greu de roada-n plina primavara.
Bucura-te, iarasi, tarm de bucurie,
Dintru care curge miere aurie,
Bucura-te, Maica pururea Fecioara,
Sfanta mea Marie.

Sufletul bătrân, iubito, flori de vară vrei să pară
Păsările stau în colivii închise iarna

Te iubesc cum cheamă dealul trupul văii primitoare
Sau pământul cum iubeşte ploaia deasă şi roditoare

Te aştept în fiece seară la fereastră deşirând mărgelele
Aşezând cărţile, recitându-mi versurile

Şi mă bucur când în curte latră câinii latră câinii
Şi când vii să stai la mine până mâine până mâine

Sufletul meu fericit e ca odaia noastră caldă
Când ştiu că afară ninge şi că strada-i albă.

Văzutu-te-am în pace suind scara mărirei
Şi-n pace luănd calea augusta-a nemurirei,
O! scump amic, domn mare, o! nume cu splendoare
Sadit pe miriade de libere ogoare!

O clipă apărut-ai în planul veciniciei
Şi vecinice mari fapte lăsat-ai României,
Nălţând din părăsire antica-i demnitate
Prin magica Unire şi sacra Libertate.

Ca norul plin de mană ce trece şi revarsă
O ploaie roditoare pe brazda care-i arsă,
Şi, stând apoi deoparte, în urma lui priveşte
Cum brazda se deschide şi câmpul înfloreşte,

Aşa şi tu din ceruri ai dulcea mângâiere
Şi vezi a ţării tale frumoasa renviere,
Tu, ce-ai stârpit cu sceptrul, unealta de rodire,
Din suflete şi câmpuri sămânţa de serbire,

Acum te odihneşte gustând eterna pace
În taina măiestoasă a morţii care tace,
Lăsând o lume-ntreagă la tine să gândească
Ş-a ta legendă, Cuza! cu fală s-o rostească…

Sunt nume destinate, ca numele tău mare,
Să steie neclintite pe-a Timpului hotare
Şi vecinic să răspânda o falnică lumină
Pe seculii ce-n umbră, trecând, li se închină!

Trebuia într-acea noapte ca să sufle vântul rece,
Ca să viscolească-afară, ca şi azi, neapărat,
Iar copacii printre crivăţ la pământ să se aplece
Când mă-mpinse-n astă lume pântecul ce m-a purtat.
Maica-mea, de-a lungu-ntinsă, de abia scăpă cu zile…
Moartea groaznică, ce-n umbră mulţumirea şi-o rânjea,
Îngheţată sărutare-şi-aplecase peste ea
Şi pe-obraz îi scuturase flori de vinete zambile.
Doctorul, care-o scăpase, în acea învălmăşeală,
Vrând să şeadă pe un scaun, doborât de osteneală,
Ca pe-o minge de nimica mă turtea nemijlocit,
Dacă doica ce, prin leafă, se afla interesată,
Nu sărea ca o leoaică să-l oprească deodată
Printr-un ţipăt ascuţit.

Toţi îmi fură împotrivă, numai doctorul, săracu’!
Se-ncercase, făr’ să ştie, să mă scape de nevoi,
Doctore, primi-te-ar sfântul, şi pe tine, doică, dracu’,
Că mă nasc fără de voie nu puteaţi ghici şi voi?
Voi puteaţi băga de seamă, când cuprinşi de turburare,
Că de voie nu se iese încleştat de două fiare,
Şi-mi făcusem datoria de-a voi să nu mă nasc…
Poate că trăisem încă într-această lume mare
Ce mă face ca să sufăr, ca să râd sau ca să casc.
Poate-mi aduceam aminte chiar de vieţile-mi trecute,
Care, bune ca şi rele, nu-mi fuseseră plăcute.
Poate cunoşteam ce este a trăi şi a muri,
Poate nu mai vream să intru şi să ies pe-aceeaşi poartă,
Poate că fugeam de viaţă, poate că-mi fugeam de soartă,
Poate vream în nefiinţă, o problemă-a urmări,
Poate n-adunasem încă de pe câmpul veciniciei
Toată iarba-nţelepciunii, toată floarea poeziei,
Poate nu-mi sosise timpul pe pământ să reapar,
Poate vream să nasc vreun rege, poate vreun bandit vulgar,
Poate vream târând în urmă o armată numeroasă
Ca să trag peste popoare brazda mea cea sângeroasă
Şi să renvieze-n mine Alexandru sau Cezar.
Poate vream să fiu vreun Neron peste-o altă Romă nouă,
Ca s-apar posterităţii cum şi el ne-apare nouă
Şi să-i las ca o enigmă caracterul meu bizar.
Poate vream să fiu, din contra, un cioban-nnegrit de soare,
Cu cămaşa desfăcută peste pieptu-i de atlet,
Şi să stau, cântând din bucium, într-a codrului răcoare
Pe când apele la vale, vorba lor şi-o spun încet.
Poate vream ca să fiu umbră, poate vream să fiu lumină,
Trăsnet care mistuieşte, aer, apă, fum, scântei,
Sau o floare ce pe ţărmuri de pâraie se înclină
Şi dă vântului, ce-i este amorez, parfumul ei.
Poate vream să fiu de toate sau nimica să fiu poate,
Poate chiar că niciodată să fiu om nu m-am gândit,
Să m-adun de pe tot locul, să fiu unul strâns din toate
Şi să-mi las nemărginirea ca să intru-n mărginit.
Şi ce luptă trebuieşte din ce sunt să fiu iar visul,
Şi ce crude suferinţe până ce să trec abisul
Ce desparte vecinicia de un trai şi lung şi mic;
Până ce uitând de lupta ce-o dusei cu nenorocul,
Să-ncetez să mai fiu timpul şi să nu mai fiu nici locul,
Şi să pot să fiu din toate fără ca să fiu nimic.
Părul meu de aşteptare o s-albească sau să cadă,
Ochii mei au să privească câte n-ar voi să vadă,
Pieptul meu are să geamă sub atingeri de dureri,
Corpul meu o să se plece cu încetul în ruine,
Mintea mea n-o să mai pună graniţi între rău şi bine,
Şi veninu-amărăciunei îl voi bea chiar din plăceri.
Cel puţin de-am şti ursita ce îndeplinim în lume,
De-am şti golul care-l umplem c-o făptură şi c-un nume,
Sau de-am şti de ce ne ducem, sau de-am şti de ce venim
Naştem oare pentru-a naşte, şi trăim ca să trăim?
Sau tot scopul nostru este să lăsăm mereu în urmă,
Prin copiii care-i naştem, alte umbre ca şi noi
Ce-n pustiurile vieţii, însemnează câte-o urmă
Ştearsă de furtuna vremii sau de alte urme noi?

Toţi îmi fură împotrivă într-acea fatală noapte,
Şi zdrobit de-mpotrivire m-am născut şi am trăit;
Dar nici Muzele pe-atuncea, legănându-mă în şoapte,
Nu puteau ca să prevadă c-am să fiu un urgisit.
Muzicile răsunară la botezul meu cu fală,
Şi părea că intru-n viaţă pe o poartă triumfală
Iar purtat între dantele, de-ofiţeri muiaţi în fir,
Mă plimbam din braţe-n braţe, fraged ca un trandafir.
Pare că fusese-o lume destinată să m-aştepte,
Şi că am de moştenire tronuri pe-ale căror trepte
Pun coroane seculare toţi feciorii de-mpăraţi.
A! batjocură amară!… Eu eram din condamnaţi,
Făceam parte din ocnaşii ce pe şubrede picioare
Îşi târăsc ale lor zile ca ghiulele-obositoare,
Şi de-aveam să urc, cu timpul, pe vreo culme radioasă
Ca şi eu să-mi aflu tronul, era tocmai pe Calvar,
Noapte, blestemată noapte, clipă rea şi nemiloasă,
Înfiereze-te azi plânsul ca şi râsul meu amar.

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te vad,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
“Să fie lumină!”

O mare
şi-un vifor nebun de lumină
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci – cine ştie?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te vad – minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.

Mântuire ne-a sosit
De la Domnul cel preasfânt
Nouă, poporulu său,
De la Domnul Dumnezeu,
Că Fiul dumnezeiesc
Al Tatălui ceresc
S-a născut azi din Fecioară
Voind pentru noi să moară
Ca prin sfânt sângele lui
Să ne facă fiii lui,
Să-i cântăm cu umilintă
Cântarea de biruintă,
Aleluia, aleluia, aleluia,
Lui Dumnezeu unuia.

Banca din parc pe care am stat
Avea lemnul foarte uzat,
Eram foarte obosit
Dar n-am putut să dorm nici un pic…
Da, da,
Era
Multă lume care se-agita.

Parcul de-obicei e un loc liniştit,
Aici era un zgomot cumplit,
Toţi veniseră să facă ceva,
Nici unul dintre ei nu se odihnea…
Da, da,
Era
Multă lume care se-agita.

Oamenii citesc ziare,
Cumpără de mâncare,
Peste tot e foarte mare îmbulzeală,
Fata frumoasă e-n înghesuială…
Da, da,
Era
Multă lume care se-agita.

Auzit-ai tu vreodată frunzele de vânt mişcate
Susurând încet şi tainic pe-a lor ramuri clătinate?
Ele cântă-atunci de jale cu un glas suspinător;
Cine ştie-a lor durere, cine ştie dorul lor.

Şi ascunsă prin frunzişuri, tăinuind a ei fiinţă,
cântă dulcea Filomela, şi`n cântare-i o dorinţă
Pare că îndreaptă vecinic către cerul cel senin,
Şi divina-i melodie se sfârşeşte c-un suspin.

Iar poetul ce-o aude îşi ia lira şi se duce
Pribegind cu-a sale doruri, şi ca dânsa el atunce
Cu un vers duios şi jalnic spune lumii chinul său
Şi răpit de-a lui simţire el suspină-amar şi greu.

Şi-auzind atâtea glasuri ce spre ceruri se înalţă
Care te pătrund în suflet cu-a lor farmec şi dulceaţă,
Nu intrebi, plecând cu jale ochii `n jos înspre pământ
Pentru ce tot cu suspinuri se sfărşeşte orice cânt?

O! de-ai şti tu că pe lume, de când lumea e facută,
Blanda voce-a fericirii este, a fost şi va fi mută,
În viaţă-orice cântare ce cu drag ai asculta
Ai şti că-i glasul durerii şi adânc ai suspina.

Mi-e inima-mpartita-n doua
de-al vietii trist ecuator
de ce n-am aripi ca sa zbor
cu jumatatile-amindoua…(?)