S-a-nserat…
Nu se mai vede pe covoare
Nici o floare…
În bogatele-ţi inele
Nu mai suferă – vasal –
Nici un suflet mineral,
Nici un gest de mâini rebele
Nu mai turbură-nserarea
Ce-ascunde-ntre perdele
Sugrumându-şi respirarea
Pe tablouri,
Pe icoane,
Pe oglindă,
Pe sofa
Şi pe roşia lalea,
Încrustată,
Ca o pată
De amurg, pe gura ta…

Între noi şi restul lumii
S-a lăsat ca o cortină
Agonia unei dâre de lumină…
Hai să punem capăt glumei
Şi, sub braţele troiţei olteneşti de la
Corcova,
Hai să ne iubim în cinstea
Lui Giacomo Casanova!…

S-a-nserat…
Nu se mai vede pe covoare
Nici o floare…

Dormi, dormi, dormi copile sfânt
Mii de heruvimi şi de serafimi
Te slăvesc în cor
Copil mângâietor

Dormi, dormi, dormi copile sfânt
Îngeri zboară spre cer cântând,
Şi ruga lor se-nalţă lin
Spre-a lui Dumnezeu lăcaş divin.

Mă învelesc de frig într-o speranţă
cum se-nveleşte soba nou zidită
în reliefuri de faianţă
cu focul pururi logodită.

Nu pune mâna peste mine dacă-i vară
căci n-ai să înţelegi nimic
stimată doamnă-domnişoară
din frig.

Ci vino când nu merge nimeni
când nu avem picioare, vino
dar mai ales când voi fi orb,
lumino.

Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;
Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,
Pân’ ce mintea îmi adoarme, pân’ ce genele-mi clipesc;
Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin.

Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă,
Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară;
Pe genunchi îmi şezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoară
Gâtul… iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălindă.

Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate,
Tu grumazul mi-l înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-l culci;
Ş-apoi ca din vis trezită, cu mâinuţe albe, dulci,
De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte.

Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită
Şi gândind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc
Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc
Şi surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită.

O! desmiardă, pân’ ce fruntea-mi este netedă şi lină,
O! desmiardă, pân-eşti jună ca lumina cea din soare,
Pân-eşti clară ca o rouă, pân-eşti dulce ca o floare,
Pân’ nu-i faţa mea zbârcită, pân’ nu-i inima bătrână.

Şi râde, şi plânge, şi-ntocmai ca luntrea uşoară,
Plutind pintre valuri
Departe de maluri
Se zbuciumă inima mea.

Când luntrea, o, Doamne, se-nalţă şi iar se coboară,
Ajunge odată
Mereu legănată
Doritul liman a vedea.

Şi eu am o ţintă, dar timpul ce fuge şi zboară
Lăsa-mă-va oare
Pe căi mişcătoare
S-ajung şovăind pân’la ea?

Când luntrii se-ntâmplă că groaznicul vânt o doboară,
Cui pasă să ştie
În lumea cea vie:
Cu ce şi-ncotro se ducea?

Ci-n mine s-ascunde ferită de toţi o comoară:
D-a fi să se-nece
În unda cea rece,
Mai bine, ah, nu se năştea!…

Şi râde, şi plânge, şi-ntocmai ca luntrea uşoară,
Departe de maluri
Plutind printre valuri
Se zbuciumă inima mea!…

• Aud …
• De dragoste
• Euforie
• Metamorfoze
• Numai cantand …
• Sentimentul primaverii
• Şi, uite, astfel ni se face iarnă …
• Sonet
• Timpul

Aceştia suntem noi:
Buni cît se cuvine
În mijlocul răului.
Răi – niciodată.
Se miră noaptea
Că a clocit sub ea
Întuneric,
Dar au ieşit
Pui de lumină.

• Acii doi catâri
• Asinul şi furul
• Broasca şi boul
• Broaştele care cer un împărat
• Cânele carele scapă lucrul, vânându-i umbra în apă
• Capra, giunca şi oaia, în companie cu leul
• Castorii
• Cerbul la fântână
• Cocostârcul şi vulpea
• Corbul şi vulpea
• Grierul şi furnica
• Guzganul de cetate şi cel de câmp
• În unire stă tăria
• La Italia
• Leul şi guzganul
• Lupul şi cucoara
• Lupul şi mielul
• Moartea şi nenorocitul
• Musca şi carul
• Oaia şi mielul
• Oala de aramă şi oala de lut
• Ochii şi nasul
• Stomahul şi mădulările
• Ţăranul şi fiii lui
• Vulpea şi ţapul
• Zâna fabulei

Smulgem frunzele şi facem
pat din osul pomilor
paştem iarba şi o toarcem
prin burta flămânzilor.
Ne uităm în sus, la stele,
neştiind că-s mai departe
frunzele din pom, acele
scuturând în toamnă moarte.
Nu-ntre oameni e cuţitul
duşmănia, sfântă milă
ci-ntre sânge, vai, şi verdea
neânvinsa clorofilă.