Un lup odată au intrat,
De frică, nu de voie bună,
Scăpând viaţa, la un sat.
El se gonea din urmă
De către vânători cu puşte înarmaţi
Şi câini întărâtaţi;
Iar un aşa alai să nu dea Dumnezeu
Nici la vrăjmaşul meu.
În deznădăjduire,
Sărmanul lup căta oriunde mântuire
Şi, întâlnind pe un motan,
Prieten de mai an,
Îi zice: “Frăţioare!
Tu nu ştii undeva aici a mea scăpare?”
— Ba ştiu — răspunse el — aleargă la Trifan,
Că este foarte blând şi milostiv ţăran.
— Oh! nu pot, către dâns’ sunt tare vinovat,
Căci astă-iarnă lui viţica i-am mâncat.
— Apoi dă fuga la Arvinte,
El este un ţăran şi vrednic şi cuminte.
— Cu dânsul iarăşi sunt smintit,
Pentru c-adeseori lui oi am spârcuit.
— Aşadar ce să faci? La vornicul bătrân
Aleargă, că e bun şi primitor român.
— Nici la acesta n-am obraz,
Lui an cu nişte miei i-am fost făcut necaz.
— Apoi dar, cumătre, nu-i bine.
Şi ce nădejde ai aice pentru tine,
Când tu cu toţii eşti stricat
Şi numai singur vinovat:
Culege dar ce-ai semănat!
În oraşul Viflăem
Veniţi toţi ca să vedem
Că astăzi ni s-a născut
Domnul cel făr’ de-nceput
Şi astăzi s-a împlinit
Pre cum a fost prorocit
Că se va naşte Hristos,
Mesia, chip luminos,
Din fecioara Maria.
Trei crai de la răsărit
La-nchinare au venit,
Daruri scumpe aducând.
Şi cu îngerii cântând:
“Mărire lui Dumnezeu,
Lui Hristos, fiului său”.
n glas au aiurări de liră,
Pe frunţi – un răsărit de zori;
La şipot, unde poposiră,
S-au adunat privighetori …
Iar zeul dragostei, April,
Din două guri făcea o floare,
Şi fiecare sărutare
O saluta din crengi, c-un tril.
Visând, cei doi îndrăgostiţi
Tot repetau în suflet cântul;
Atunci, din fundul văii, vântul,
Văzând cât sunt de fericiţi,
S-a strecurat în crengi tiptil,
Mişca un ram, zâmbea în soare,
Şi-i îngropa sub colb de floare,
C-un râs zburdalnic de copil.
(Sămănătorul, V, nr 10, 1906)
Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină,
Şi simţul ce ca şerpe spre rele îl înclină,
Supus, loial şi drept;
Vârtutea-atunci măreaţă răsare ca ş-o floare,
De brumă neatinsă la rumena-i coloare
În fragedul lui piept!
Pe fruntea lui senină dreptatea străluceşte
Întocma ca ş-un soare pe sferă când păşeşte
De nori neturburat;
E crimă, se retrage, e silă, se fereşte,
E negură,-o străbate, e nor, îl împărţeşte
Şi iesă nepătat.
Frumos e omul, Doamne, cu inimia curată
Cu floarea conştiinţei de crime nepătată,
Sincer, nefăţărit;
Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte,
Închidă-l să nu vază lumină pân’ la moarte,
Şi iată-l neclintit!
Arunce-l în deşerturi lipsite d-orice floare,
Pe unde nu s-arată nici om, nici zburătoare,
Ci şerpi veninători;
Vârtutea-i va fi scutul ş-azilul de scăpare,
Întocma ca şi cedrul, cu umbra sa cea mare,
La oameni călători;
Frumos e omul, Doamne, cu generozitate,
Când iartă pe tiranul ce-apasă p-al său frate,
Cu scop d-a-l subjuga;
Şi-n loc să răsplătească, cum cere pofta-n lume,
Duşmana lui lucrare, îi cruţă negrul nume,
Voind a-l îndrepta!
De ce nu vine, Doamne, a Ta împărăţie,
Când oamenii să şteargă şi umbra de sclavie,
Fiind creştini curaţi;
Şi-n locu-i să domnească dreptatea nepătată,
Egala-dreptăţire şi pacea-adevărată,
Ca între fii şi fraţi!
Dacă eşti bărbat,
nu lăcrima,
ci sângele să-ţi verşi
în mijlocul mulţimii oropsite.
Şi nu blajina
pâlpâire-a lumânării,
ci fulgerul scăpărător
să-l porţi în mâini.
Şi-al tău cuvânt
să-l înţeleagă pe deplin
măicuţa ta, copiii
şi truditoarea iarbă.
Dacă eşti bărbat
pe colţul tău de pământ,
la marginea Ţării tale,
în mijlocul mulţimii oropsite!
(Lui Dumitru Matcovschi)
Eu sunt Anul Nou, ştii bine,
Şi-am venit acum la tine
Să-ţi prezint pe îndelete
Cele doisprezece fete
Care stau mereu cu mine
Până celălalt an vine.
Le cunoşti şi cred că-ţi pasă
Care-i cea mai graţioasă,
Care-ţi place cel mai tare
Şi-o aştepţi cu nerăbdare.
Acum dau la tine-n clasă
O petrecere frumoasă.
Ianuarie
Eu sunt luna cea geroasă
Care ori te ţine-n casă
Lângă sobă şi plăcinte,
Ori, cum ştii de mai-nainte,
Te invit cum se cuvine
Să ne cunoaştem mai bine.
Pune-ţi haine cât mai groase
Şi ghetuţe călduroase,
Apoi mergi pe derdeluş
Şi aşteaptă niţelus
Să mai iasă de prin case
Mogâldeţe curajoase.
Iţi promit fără tăgadă
Că vă dau multă zăpadă
Şi pe ramuri promoroacă
Să vă facă chef de joacă,
Adunaţi-vă grămadă
Nimeni să nu stea la coadă.
Şi dacă mai ai răbdare
Am să-ţi dau puţin soare
Asta doar pe la amiază,
Că nu vrei de Bobotează
Să-ţi ofer spre delectare
O excursie la mare.
Poate vrei să vin mai rar
Că-s mai aspră decât par,
Însă nu te-am întrebat
Daca-ai vrea să fiu băiat.
Nu mă supăr dacă chiar,
Tu doreşti să-mi spui Gerar.
Sarailii si baclavale, bragagii
tone de halvita si susan
narghilele si halva si gingirlii
barbi cu pasalac si lung caftan
trec iavas-iavas inspre harem cadane
pasa trage cu nadejde din ciubuc
plin de ura, cu priviri pagane
potrivindu-si laba groasa în papuc
corabioare, bigi-bigi, musaca
pungi cu galbeni (aferim!) bacsis
vine’n taina singur Voda la cafea
vocea pasei taie ca un varf de sis.
Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri.
Plouă.
Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea,
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.
Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume
cu toamna şi cu seara ei
mă doare ca o rană.
Spre munţi trec nori cu ugerele pline.
Şi plouă.
Se scaldă soarele în iaz…
Un măr sucit de bătrâneţe
Aruncă-n tren cu mere pădureţe,
Şi-un cârd de gâşte albe face haz.
S-abat la geam privelişti iuţi
De cărţi poştale colorate,
Şi-un deal vărgat se scarpină pe spate
Cu plugul tras de doi căluţi…
De mari fluturi sărutată,
Pe-o movilă — artificială,
E pagoda argintată
De zâmbirea matinală.
Umbra pomilor, mişcată,
O dezbracă, virginală,
De mari fluturi sărutată
Pe-o movilă — artificială.
Picurând, diamantată,
Porţelanul roz i-l spală
Roua tainic deşirată
Pe faţada sculpturală,
De mari fluturi sărutată.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »