Dacă eşti bărbat,
nu lăcrima,
ci sângele să-ţi verşi
în mijlocul mulţimii oropsite.
Şi nu blajina
pâlpâire-a lumânării,
ci fulgerul scăpărător
să-l porţi în mâini.
Şi-al tău cuvânt
să-l înţeleagă pe deplin
măicuţa ta, copiii
şi truditoarea iarbă.
Dacă eşti bărbat
pe colţul tău de pământ,
la marginea Ţării tale,
în mijlocul mulţimii oropsite!

(Lui Dumitru Matcovschi)

Eu sunt Anul Nou, ştii bine,
Şi-am venit acum la tine
Să-ţi prezint pe îndelete
Cele doisprezece fete
Care stau mereu cu mine
Până celălalt an vine.

Le cunoşti şi cred că-ţi pasă
Care-i cea mai graţioasă,
Care-ţi place cel mai tare
Şi-o aştepţi cu nerăbdare.
Acum dau la tine-n clasă
O petrecere frumoasă.

Ianuarie

Eu sunt luna cea geroasă
Care ori te ţine-n casă
Lângă sobă şi plăcinte,
Ori, cum ştii de mai-nainte,
Te invit cum se cuvine
Să ne cunoaştem mai bine.

Pune-ţi haine cât mai groase
Şi ghetuţe călduroase,
Apoi mergi pe derdeluş
Şi aşteaptă niţelus
Să mai iasă de prin case
Mogâldeţe curajoase.

Iţi promit fără tăgadă
Că vă dau multă zăpadă
Şi pe ramuri promoroacă
Să vă facă chef de joacă,
Adunaţi-vă grămadă
Nimeni să nu stea la coadă.

Şi dacă mai ai răbdare
Am să-ţi dau puţin soare
Asta doar pe la amiază,
Că nu vrei de Bobotează
Să-ţi ofer spre delectare
O excursie la mare.

Poate vrei să vin mai rar
Că-s mai aspră decât par,
Însă nu te-am întrebat
Daca-ai vrea să fiu băiat.
Nu mă supăr dacă chiar,
Tu doreşti să-mi spui Gerar.

Sarailii si baclavale, bragagii
tone de halvita si susan
narghilele si halva si gingirlii
barbi cu pasalac si lung caftan

trec iavas-iavas inspre harem cadane
pasa trage cu nadejde din ciubuc
plin de ura, cu priviri pagane
potrivindu-si laba groasa în papuc

corabioare, bigi-bigi, musaca
pungi cu galbeni (aferim!) bacsis
vine’n taina singur Voda la cafea
vocea pasei taie ca un varf de sis.

Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri.
Plouă.
Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea,
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.
Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume
cu toamna şi cu seara ei
mă doare ca o rană.
Spre munţi trec nori cu ugerele pline.
Şi plouă.

Deci ceea ce nu se-nţelege
suie în ceruri, palid fum,
dă Lycurg o nouă lege
poimâine, mâine, acum, –

Cum că potrivit se-arată
la distrugerea de sens
litera neînarmată
în cuvântul cel mai dens.

Ba muiere, ba bărbat e,
semn şi semne la un loc
o, cuvântule, cetate
pururea în fum şi foc.

Când arde soarele de mai,
Când vântul iernii geme,
Măreţul brad pe naltul plai
Stă verde-n orice vreme.

O rădăcină de colos
Şi-a sfredelit în stâncă,
Şi de pe stâncă maiestos
Mai sfredeleşte încă!

De mult cu blocul de granit
El s-a făcut totuna,
Şi pe-amândoi necontenit
Îi zguduie furtuna.

Şi lemn, şi piatră la un loc,
Verdeaţa-i ne-ntreruptă,
Aspiră ger, îndură foc,
Cu trăsnetul se luptă!

La piept cu viforul turbat,
La cap cu norul rece,
D-atâţia ani nestrămutat
El tot aşa petrece.

D-ar fi să-i daţi în văi adânci
Odihnă dezmierdată,
Răpindu-i viscole şi stânci,
L-aţi omorî pe dată!

Când arde soarele de mai,
Când vântul iernii geme,
Măreţul brad pe naltul plai
Stă verde-n orice vreme!

Pisoiaşul meu simpatic
Dă mereu cozii ocol
Este foarte nebunatic
Şi îl cheamă Rostogol.

Că mereu se tăvăleşte
Ca un înnăscut atlet
Are, şi nu-i prisoseşte,
Timp de joacă berechet.

Savurează tot lăpticul
Delicat, lângă măsuţă,
Apoi îşi spală boticul
Cu pufoasa lui lăbuţă.

El nu seamănă cu alţii,
Nu prinde şoareci deloc,
Are alte înclinaţii
Că e locatar la bloc.

Mângâie prieteneşte
Un şoarece bibelou
Şi pe urmă se zgâieşte
La şoarecii din tablou.

Lut însufleţit de raza vecinicei dumnezeiri,
Aluat în care cerul cu pământu-i plămădit,
Tainică verigă care leagă cele două firi:
Vecinicia de-o clipire, infinitul de finit.

Vierme tăvălit în tină, care muşti din cer cu dinţii,
Urieş semeţ, pe care o suflare te doboară,
Tu, a cărui mână scurmă măruntaiele ştiinţii
Şi a cărui cugetare ia nimicul drept comoară,

În zadar te-ncerci a rupe pânza care te desparte
De enigma nepătrunsă: Ce a fost? şi ce va fi?
Cartea facerii e noapte, iară cealaltă carte
Nu e scrisă, sau de-i scrisă, nu ţi-e dat a o citi.

Ai în faţă şi la spate două semne de-ntrebare,
Tu-ţi trudeşti, sărmane, mintea ca să afli vrun răspuns;
Rătăcind ca un nemernic pe a vremurilor mare,
Cerci zădarnică cercare în noianul nepătruns.

Şi când mintea ta zdrobită de nebuna-i alergare
Abia poate să mai iasă din a vremii adâncime,
Şi când vezi că ziditorul n-a lăsat un drum pe care
Să se urce orbul vierme pân la sfânta-i înălţime,

Tu turbezi, nesocotite, şi în oarba ta mânie
Strigi: O, nu! dumnezeirea nu e decât o părere,
O nălucă născocită de-a norodului prostie!…
Creatorul e natura… Ea e singură putere!

Vreme, haos, ceruri, râdeţi! Microscopică furnică,
Spânzurată de-o lunetă, vă pătrunde, vă striveşte!
Ea măsoară infinitul, întunericul despică…
Înaintea Creaturii, Creator, te umileşte!…

Prin al vieţii mare poate, mintea mea o rătăcesc,
Şi de bunăvoie singur cu speranţe m-amăgesc,
Îmi creez năluci de aur, întâmplări nepomenite,
Urmărindu-le sub farmec, cu privirile uimite.
Poezie! Tu atuncea, şi când umblu, şi când stau,
Îmi pui aripile-albastre ce avânturile-mi dau;
Nu e stavilă pe care să n-o trec prin cugetare
Şi-ntâmplările-aşteptate le aştept fără-ncetare!
Aci dau de o comoară ce se află-n al meu drum
Şi mă-mbăt de bogăţie cum te-mbeţi de un parfum.
Aci văd că tot poporul mă ridică la mărire,
Fermecat de-o vorbă numai, de-o mişcare, de-o privire,
Aci sutele de veacuri ce-au să nască vin pe rând
Cu minuni strălucitoare ca să umple al meu gând.
Aci-n fruntea unei oaste vitejeşti mă văd deodată,
Coifurile scânteiază, tobele încep să bată…
Aci statele din lume vânturându-le, în mine
Simt din nou tumultul vieţii şi renasc dintre ruine.
Aci singur şi de lume izolat, adâncul cer
Îmi deschide poarta sacră a obştescului mister
Şi cu gândul ce sclipeşte la lumina poeziei
Văd în stelele de aur alfabetul veciniciei!

Aripi! printre câte visuri poleite mă purtaţi!
Câte raze pe-a mea frunte puneţi dacă vă mişcaţi!
De cât soare acest suflet nu mi-l umpleţi? Ce splendoare
De albastru şi de roşu nu-ntrevăd mângâietoare!
Câte perle de-armonie se deşiră-n jurul meu
Când prin inimă mă faceţi să vorbesc cu Dumnezeu!

Aripi! Voi sunteţi misterul ce mulţimea nu pricepe,
Focul sacru ce sub tâmple lumile şi le concepe,
Şoaptele ce se preschimbă într-un cântec nesfârşit,
Dus de-a îngerilor voce pân’ la cer nemărginit!