Părul îmi ajungea până la pământ
Şi treizeci de ani
Mi se părea o vârstă atât de îndepărtată
Încât nu credeam cu putinţă
Să o ating vreodată,
Plină de cruzime lunecam
Dinspre ţara părinţilor
Spre o lume încă neinventată.

Lumea nu s-a inventat nici acum,
Părul nu mai mi-e atât de lung,
Treizeci de ani e numai merinde pe drum,
Dar în ţara părinţilor ce n-aş da să ajung!

Dar în ţara părinţilor
Se ajunge întotdeauna târziu,
Numai când totu-i pustiu,
Şi doar în lumina de lună
Se mai strâng împreună,
Sub tăiaţii castani,
Umbre de taţi condamnaţi
Şi mame de treizeci de ani
Pieptănând
Fete cu plete
Până-n pământ.

Ai mâncat de dimineaţă?
Ei, atunci, dac-ai mâncat,
Vino, tu, aici şi-ascultă
O poveste…

Într-un sat,
Locuiau foarte aproape
Două fete, una bună,
Alta, să nu-i zicem rea,
Poate doar un pic hapsână.

Cum cântă primul cocoş,
Fata bună luă un coş
Şi porni către pădure
După fragi şi ceva mure.

O băbuţă cam flămândă
O-ntâlni:
– Frumoasa mea,
N-ai la tine de-ale gurii?
Fata scoase din boccea
Doar un codru mic de pâine.
– Ia-l, măicuţă, până mâine
Cred că n-oi muri de foame
Şi,-apoi, suntem în pădure,
Oi da eu de nişte poame…

Bătrânica, drept răsplată,
Puse-n mâna fetei bune
O ulcică…fermecată.
Îi mai spuse ce şi cum
Şi pieri-ntr-un nor de fum!

-“ Mămăliga fă-o-ndată!”
După cum fu învăţată,
Aşezând vasul pe masă,
Fata îi ceru, acasă.

În ulcică…mămăligă!

Grijă, doar, să nu te frigă!

Stând cu ochii pe fereastra
Altora, văzu aceasta
Şi vecina. Ca femeia,
Vru şi ea oala aceea
Care face ditamai
Mămăliga.

– Ce mai stai?
O-ndemnă pe fata rea,
Auzind-o, mama sa.
Du-te, fur-o şi-o adu!
Mămăligă poţi şi tu
Să faci, dacă te gândeşti,
Fata mamii, cât de bine
Te pricepi să porunceşti!

Şi ulcica apăru
În casa învecinată.
Ce-a urmat, ghiceşti ori nu.

“Mămăliga fă-o-ndată!

Mămăliga a crescut,
Clocotind, pân’ a-ntrecut,
Iată, vasul cu pricina…

Te întrebi a cui e vina?

Îţi spun eu, a fetei care
Nu a mai avut răbdare
Să asculte cum se-opreşte
Oala. Cine se grăbeşte,
Câteodată, vezi, se frige…

Ori să fie vina ta,
C-ai crezut aşa ceva?

după o poveste populară croată

A fost sămînţă şi acum e pom,
A fost maimuţă şi acum e om,
A fost nisip şi-acum este piatră,
A fost copil şi-acuma este tată.
Acesta este drumul: înainte!
Dar o-ndoială-mi încolţeşte în minte:
Nu este oare cale şi-napoi?
Din aur pur nu poţi s-ajungi gunoi?

Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neaşteptare – şi aproape fără voia mea.
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.

Într-o seară am rătăcit singur pe străzi – şi când m-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără şi negricioasă
Mi-a spus că toţi ai casei sunt plecaţi în oraş la plimbare
A zâmbit
Şi a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.

Eram destrămat în seara aceea şi n-aveam nici o poftă să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani
Şi cum se aşezase aproape pe pat, parcă aşteptând
M-am apropiat zâmbind şi am întrebat-o cum o cheamă.

Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a prefăcut că se ruşinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopţii
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al oraşului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide şi automobile
Aici eram numai eu cu servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.

Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Şi mirosea foarte rău a sudoare.
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş murdar de provincie
Pe când eram destrămat şi stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jaretiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face să turbeze fetele burgheze
Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili
Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lingeria lor
În pianul lor
Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.

Grădina este plină de taina fericirii
Şi nu e fir de iarbă de-alt fir nendrăgostit;
E mai, când nu e frunză să n-aibă al iubirii
Fior nedesluşit.

Micsandra spre rozetă se pleacă fermecată,
Garoafa râde-n soare cu roşul ei mănunchi,
Iar viţa se ridică pe măr, amorezată
De verdele său trunchi.

Rochiţele, în braţe subţiri, dar încordate,
Strâng vişinul, şi cracă cu cracă-l cuceresc,
Cireşele, alături, sub frunze-mperecheate,
Roşesc şi se iubesc.

Din totul se înalţă un cântec către soare
De dragoste nespusă, de dulci îmbrăţişări,
O falnică poemă de strofe arzătoare,
De tainice oftări.

Ascultă: e grădina întreagă, ce uneşte
Simţirea ei suavă cu cântecul din noi,
Şi cerul din adâncu-i de aur ne priveşte
Zâmbindu-ne prin foi.

Trecea o doamnă c-un căţel –
O abdicare virginală,
Abis de mirt şi de beteală
Valsând în ape de inel.

Din încifrarea spre albastru
In linişti încropii oceane
Şi linişti-peşti, şi diafane
Căderi spre oare care astru?

Renasc din gând aşa cum mor
Frumos ca florile de nalbă
Şi gând cu gând se face salbă…
Şi-mi crapă palmele de dor.

Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,
În zilele noastre de soartă-ajutat,
Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,
Dobândi-n cireadă un post însemnat.

– Un bou în post mare? – Drept, cam ciudat vine,
Dar asta se-ntâmplă în oricare loc:
Decât multă minte, ştiu că e mai bine
Să ai totdeauna un dram de noroc.

Aşa de-a vieţii veselă schimbare,
Cum şi de mândrie boul stăpânit,
Se credea că este decât toţi mai mare,
Că cu dânsul nimeni nu e potrivit.

Viţelul atuncea plin de bucurie,
Auzind că unchiul s-a făcut boier,
Că are clăi sumă şi livezi o mie:
„Mă duc, zise-ndată, niţel fân să-i cer.”

Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte,
Ajunge la unchiu, cearcă a intra;
Dar pe loc o slugă vine şi-l opreşte:
„Acum doarme, zice, nu-l pot supăra.”

– „Acum doarme? ce fel! pentru-ntâia dată
După prânz să doarmă! Obiceiul lui
Era să nu şază ziua niciodată;
Ăst somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui.”

– Ba să-ţi cauţi treaba, că mănânci trânteală;
S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;
Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,
Priimit în casă dacă vrei să fii.”

La o mojicie atâta de mare
Viţelul răspunde că va aştepta;
Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,
Pe lângă el trece, făr-a se uita.

Cu mâhnire toate băiatul le vede,
Însă socoteşte că unchiu-a orbit:
Căci fără-ndoială nu putea crede
Ca buna sa rudă să-l fi ocolit.

A doua zi iarăşi prea de dimineaţă,
Să-i găsească vreme, la dânsul veni:
O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă,
Ca să-i facă bine, de el pomeni.

„Boierule, zise, aşteaptă afară
Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.”
– „Cine? a mea rudă? mergi de-l dă pe scară.
N-am astfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.”

Din frunzele ce-n geam
Azi s-au lovit într-una,
Căzând sub pom morman,
Ţi-am pus în carte una,

Bătând în roşiatic,
Ca un ţesut domnesc,
Cu fire de jăratic
Ce încă mai sclipesc.

E moale ca atlazul,
Şi ca o gură mută
Ce străbătând obrazul
Pe pleoape te sărută.

Precum într-un ghioc
Asculţi al mării hohot,
În foaia mea de foc
Cad frunzele cu şoşot.

Auzi foşnirea lină,
Suspinul lor uşor,
Atunci când prin grădină
Le-mpinge un picior.

Sau când le-alungă vântul
Pe drumuri şi-n oraşe,
Cântând pe tot pământul
Preludii uriaşe.

O, Til, ţi-am pus în carte
O frunză de atlaz,
Prin care de departe
Te mângâi pe obraz.

(„Lauda lucrurilor – Statornicie”, 1963)