Cerul e ţesut din stele,
Luncile – din floricele,
Numai dorul strămoşesc –
Din cuvântul românesc.
Din pământ izvorul iese,
Grâul – din seminţe dese,
Numai dorul strămoşesc –
Din cuvântul românesc.
Razele ne vin din soare,
Iar miresmele – din floare,
Numai dorul strămoşesc –
Din cuvântul românesc.
Dimineaţa printre flori,
Cărăbuşul Bondocel
Duce-n geantă trei scrisori
Şi la braţ un pacheţel.
Merg la Ruza-Buburuza
Ne-a şoptit grăbit, poştaşul.
I-a trimis o telegramă
Pe-o petală, fluturaşul.
Vai, dar roua de pe flori
Ce greşeală, ce-ntâmplare!
A căzut peste scrisori
Şi le-a umezit cam tare.
Vai de mine! Ce mă fac?
Plânge micul cărăbuş.
Îi răspunde un brotac:
Las\’ că se usuc-acuşi!
Deschide uşa creştine [bis]
Că venim din nou la tine. [bis]
Drumu-i lung şi-am obosit, [bis]
De departe am venit. [bis]
Că la Viflaem am fost,
Unde s-a născut Hristos
Şi-am văzut şi pe-a sa mamă,
Pe care Maria-o cheamă.
Cum umbla din casă-n casă
Ca pe fiul său să nască.
Umbla-n sus şi umbla-n jos
Ca să nască pe Hristos.
Umbla-n jos şi umbla-n sus
Ca să nască pe Isus.
Roată, roată prin cetate,
Case, hanuri, pline toate.
Mai târziu găsi apoi
Un staul frumos de oi
Şi-acolo pe fân jos
S-a născut Domnul Hristos.
Cete de îngeri coboară
Staulul îl înconjoară.
Îngerii cu flori în mână
Împletesc mândră cunună.
Pe cunună-i scris frumos
Astăzi s-a născut Hristos,
Care cu puterea sa (/ Pe cunună-i scris aşa)
Va împărăţi lumea (/ Că s-a născut Mesia)
Şi de-acum până-n vecie
Mila Domnului să fie,
Tuturor cu bucurie
Şi de mare veselie.
Astfel după tine se încheie toate.
Trag oblonul negru la fereastra mea.
Nu mai vreau decepţii, vreau singurătate,
Nu mai vreau iubire, voi abandona.
Avusesem dreptul şi eu, ca oricare,
La o nebunie, la un ultim glonţ
Ultima speranţă, ultima-ncercare
Dar în magazie era doar găblonz.
Nu-i nici o problemă, toate-s foarte bune.
Te-am iubit desigur, cum mi-ar sta să neg…
Şi cu pasiune, şi cu voluptate
Şi credeam în tine, vrednic şi întreg.
Hai, întinde mâna pentru despărţire
Schimbă-ţi telefonul, că şi eu mi-l schimb
Salutări miresei, salutări la mire,
Poate se rezolvă toate între timp.
Întră în mulţime, nimeni n-o să ştie
Două, trei persone care ne-au ascuns,
Eu voi ţine minte scurta nebunie
Şi-ntrebarea noastră fără de răspuns.
Firea ta ciudată n-o voi regăsi-o
Nici n-ar fi nevoie, tu rămâi un mit.
Nuntă fericită, te-am iubit, adio,
Nu întoarce capul, pleacă, te-am iubit!
Vezi că se confirmă bârfa despre mine:
Te-am lasat deodată crud şi nefiresc
Totuşi ţine minte, ţine bine minte
Te salvez de mine fiindcă te iubesc.
M-am ascuns după o floare
Fluturii să nu mă vadă,
Aveam flori la cingătoare
Prinse strîns ca să nu cadă,
Dar un fluture viclean,
Cu privirea ascuţită,
Mă zări aşa cum stam
Lîngă floarea-ncremenită.
Dar m-am speriat degeaba,
Printre flori în sărbătoare
Fluturele-n toată graba
A zburat la altă floare.
Am rămas lîngă tulpina
Florii care m-a ascuns,
Şi privii toată grădina
Florilor de nepătruns.
(22 iunie 1982)
Steaua sus răsare
Ca o taină mare,
Steaua străluceşte
Magilor vesteşte (/ Şi lumii vesteşte)
Că astăzi curata,
Prea nevinovata,
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia.
Magii cum zăriră
Steaua şi porniră
Mergând după rază
Pe Hristos să-l vază
La Dânsul intrară
Şi se închinară,
Cu daruri vestite
Lui Hristos menite.
Şi de-acum până-n vecie
Mila Domnului să fie,
Tuturor cu bucure
Şi de mare veselie.
O inimă de Evă, enigmă-n veci rpofundă!
Din foc divin şi amestec din tina cea imundă;
Protee fără nume, ce logica dezminţi
Deşartă sau prea rece, sau clocot de dorinţi!
Sub vraja frumuseţii, ori dulcea ta zîmbire,
Ascunzi tu suferinţă, ruşine, sau iubire?
În clara ta privire, de visuri încîntată,
Pot eu citi, femeie, de vei fi plîns vreodată?
Ah, ce perverşi ai ochii, surîsul nu-i timid
Sub fardul ce sclipeşte s-ascunde mai nimic,
Sub finele dantele ascunzi, făr-de mustrare,
Defectele, şi-n taină, porniri spre desfrînare!
La tine totul este spoială sau mascat:
Ţinuta, vorba, faţa şi glasul afectat
Căci tot ce nu-i minciună tu-nfrunţi cu viu răspăr:
Minciuna pentru tine e unic adevăr!
Faţadă-i tot la tine şi prefăcătorie
Şi chiar a ta ştiinţă e doar cochetărie.
Spre a trona mai bine, voind să ne uimească,
Şi-ndeosebi să placă!
E vanitatea-ţi dragă!
Să placi… pentru aceasta ţi-ai da viaţa-ntreagă,
Ţi-ai da averea, pruncii şi cinstea, de se cere,
Şi totul pentru-o biată [şi] ridicolă plăcere!
Cochetăria-ţi este virtutea cea suavă.
Ea în femei se naşte: în tine, doamnă gravă,
În tine ţărăncuţă, cu faţa-mbujorată,
În tine, curtezană, mereu neruşinată.
Femei! – e viaţa voastră şi singura mîndrie;
Voi sufletul vă-nchideţi într-o bijuterie!
Şi oare tot n-aţi înţeles
Cum nu mi-i lumea dragă,
Când cu nimic nu m-am ales
Din viaţa mea întreagă.
Când al meu suflet mistuit
De chin şi de părere
A fost un trist, necontenit
Prilej pentru durere.
Când fu menit ca pe pământ
Dorinţa să-l alunge
Dup-un noroc atât de sfânt
Cum nu se poate-ajunge.
E un miraj de necrezut
Pe-un orizon de stepe:
De al lui farmec străbătut
Eu tot nu-l pot pricepe.
El stăpâneşte amorţit
Pustiile uitării
Ca şi o stea din răsărit
Singurătatea mării.
Şi-l rog încet, îl rog pe veci
Ca să-mi asculte plânsul,
Când ale apei valuri reci
Călătoresc spre dânsul.
Atâtea blânde rugăminţi,
Atâtea calde şoapte,
Atâtea lacrime fierbinţi
Vărsate zi şi noapte.
Le-am îndreptat despre apus
Durerea să-mi alunge,
Dar el se nalţă tot mai sus
Ca să nu-l pot ajunge.
Va fi în veci necunoscut,
Va fi în veci departe…
E steaua negrului trecut:
Iubirea făr- de moarte,
Ce mărgineşte-n orizon
Şi ocean şi stepe
Ş-al cărui farmec monoton
Te-a-nvins făr-a-l pricepe.
Căci a iubi fără să speri
De-a fi iubit vrodată:
E semnul vecinicei dureri
Ce cerul ţi-l arată.
Un ţap cică-avea doi iezi,
Să nu crezi până nu-i vezi!
Doi iezi mici şi cucuieţi,
Care au poftit, băieţi,
Zărind-o, la iarba grasă,
Tare verde şi gustoasă,
De pe malul…celălalt.
Ţapu-a zis că nu e voie,
Podul este prea înalt,
Apa este prea adâncă,
Iar la pândă stă un lup,
Ce-i aşteaptă şi-i mănâncă,
Dacă-i prinde pe amândoi
Trecând râul.
– Vai de noi,
Şi-au spus iezii.
– Rău e-oricum.
– Dar de facem doar un drum
Pân-acolo, ne hrănim
Şi ne-ntoarcem
Să dormim?
– Cucuieţilor, ce-aveţi,
Vă credeam băieţi isteţi,
Aveţi iarbă şi aici.
– De-aia suntem aşa mici,
Că nu e prea hrănitoare.
Noi vrem iarbă de-aia mare.
– Tu ne duci să o mâncăm
Şi noi nu mai insistăm.
– La cap m-aţi bătut destul,
Fie,-o să vă duc. Aminte,
Însă, luaţi la ce vă spun:
Lupul mult mai multă minte
Are, decât voi, copii.
De aceea e nevoie
De-un plan spre a-l păcăli.
Planul, gata, către râu,
Se-ndreptară-n grup cei trei.
Trece primul, iese lupul
Şi-l întreabă:
– Tu ce vrei?
– Eu sunt slab, vreau să mă-ngraş.
Dincolo, dacă mă laşi.
– Du-te, că eşti cam schilod…
Vine celălalt pe pod.
– Tu, drăguţă, ce dorinţă
Ai dori să-ţi împlinesc?
– Eu aş vrea în înălţime,
Domnule, un pic să cresc.
– Te găsesc destul de-nalt
Şi făcu spre el un salt…
– Domnule, nu te grăbi,
Că mai vine cineva…
– Cine, scumpule, pot şti?
– Lasă-mă şi vei afla…
Fugeind iedul, iată-apare
Tatăl-ţap. Ce-ncăierare
Între ei. Dar lupul scapă.
Cum? Căzând, deşteptu,-n apă.
Tot în apă au ajuns
Şi cei trei, la-napoiere.
C-au mâncat atâta iarbă,
Cu aşa mare plăcere,
De s-a rupt podul sub ei,
La cât fură, zău, de grei…
după o poveste populară sârbă
« Pagina anterioară — Pagina următoare »