• A venit Mos Craciun!
• Copiii
• Eleva eminenta
• Iisus
• Limba romana
• Mama
• Mama mea!
• Neamul romanesc
• Primavara a sosit!
• Scoala

Steaua sus răsare
Ca o taină mare,
Steaua străluceşte
Magilor vesteşte (/ Şi lumii vesteşte)

Că astăzi curata,
Prea nevinovata,
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia.

Magii cum zăriră
Steaua şi porniră
Mergând după rază
Pe Hristos să-l vază

La Dânsul intrară
Şi se închinară,
Cu daruri vestite
Lui Hristos menite.

Şi de-acum până-n vecie
Mila Domnului să fie,
Tuturor cu bucure
Şi de mare veselie.

O inimă de Evă, enigmă-n veci rpofundă!
Din foc divin şi amestec din tina cea imundă;
Protee fără nume, ce logica dezminţi
Deşartă sau prea rece, sau clocot de dorinţi!
Sub vraja frumuseţii, ori dulcea ta zîmbire,
Ascunzi tu suferinţă, ruşine, sau iubire?
În clara ta privire, de visuri încîntată,
Pot eu citi, femeie, de vei fi plîns vreodată?
Ah, ce perverşi ai ochii, surîsul nu-i timid
Sub fardul ce sclipeşte s-ascunde mai nimic,
Sub finele dantele ascunzi, făr-de mustrare,
Defectele, şi-n taină, porniri spre desfrînare!
La tine totul este spoială sau mascat:
Ţinuta, vorba, faţa şi glasul afectat
Căci tot ce nu-i minciună tu-nfrunţi cu viu răspăr:
Minciuna pentru tine e unic adevăr!
Faţadă-i tot la tine şi prefăcătorie
Şi chiar a ta ştiinţă e doar cochetărie.
Spre a trona mai bine, voind să ne uimească,
Şi-ndeosebi să placă!
E vanitatea-ţi dragă!
Să placi… pentru aceasta ţi-ai da viaţa-ntreagă,
Ţi-ai da averea, pruncii şi cinstea, de se cere,
Şi totul pentru-o biată [şi] ridicolă plăcere!
Cochetăria-ţi este virtutea cea suavă.
Ea în femei se naşte: în tine, doamnă gravă,
În tine ţărăncuţă, cu faţa-mbujorată,
În tine, curtezană, mereu neruşinată.
Femei! – e viaţa voastră şi singura mîndrie;
Voi sufletul vă-nchideţi într-o bijuterie!

Şi oare tot n-aţi înţeles
Cum nu mi-i lumea dragă,
Când cu nimic nu m-am ales
Din viaţa mea întreagă.

Când al meu suflet mistuit
De chin şi de părere
A fost un trist, necontenit
Prilej pentru durere.

Când fu menit ca pe pământ
Dorinţa să-l alunge
Dup-un noroc atât de sfânt
Cum nu se poate-ajunge.

E un miraj de necrezut
Pe-un orizon de stepe:
De al lui farmec străbătut
Eu tot nu-l pot pricepe.

El stăpâneşte amorţit
Pustiile uitării
Ca şi o stea din răsărit
Singurătatea mării.

Şi-l rog încet, îl rog pe veci
Ca să-mi asculte plânsul,
Când ale apei valuri reci
Călătoresc spre dânsul.

Atâtea blânde rugăminţi,
Atâtea calde şoapte,
Atâtea lacrime fierbinţi
Vărsate zi şi noapte.

Le-am îndreptat despre apus
Durerea să-mi alunge,
Dar el se nalţă tot mai sus
Ca să nu-l pot ajunge.

Va fi în veci necunoscut,
Va fi în veci departe…
E steaua negrului trecut:
Iubirea făr- de moarte,

Ce mărgineşte-n orizon
Şi ocean şi stepe
Ş-al cărui farmec monoton
Te-a-nvins făr-a-l pricepe.

Căci a iubi fără să speri
De-a fi iubit vrodată:
E semnul vecinicei dureri
Ce cerul ţi-l arată.

Un ţap cică-avea doi iezi,
Să nu crezi până nu-i vezi!

Doi iezi mici şi cucuieţi,
Care au poftit, băieţi,
Zărind-o, la iarba grasă,
Tare verde şi gustoasă,
De pe malul…celălalt.

Ţapu-a zis că nu e voie,
Podul este prea înalt,
Apa este prea adâncă,
Iar la pândă stă un lup,
Ce-i aşteaptă şi-i mănâncă,
Dacă-i prinde pe amândoi
Trecând râul.

– Vai de noi,
Şi-au spus iezii.
– Rău e-oricum.
– Dar de facem doar un drum
Pân-acolo, ne hrănim
Şi ne-ntoarcem
Să dormim?

– Cucuieţilor, ce-aveţi,
Vă credeam băieţi isteţi,
Aveţi iarbă şi aici.

– De-aia suntem aşa mici,
Că nu e prea hrănitoare.
Noi vrem iarbă de-aia mare.
– Tu ne duci să o mâncăm
Şi noi nu mai insistăm.

– La cap m-aţi bătut destul,
Fie,-o să vă duc. Aminte,
Însă, luaţi la ce vă spun:
Lupul mult mai multă minte
Are, decât voi, copii.
De aceea e nevoie
De-un plan spre a-l păcăli.

Planul, gata, către râu,
Se-ndreptară-n grup cei trei.
Trece primul, iese lupul
Şi-l întreabă:

– Tu ce vrei?

– Eu sunt slab, vreau să mă-ngraş.
Dincolo, dacă mă laşi.

– Du-te, că eşti cam schilod…
Vine celălalt pe pod.

– Tu, drăguţă, ce dorinţă
Ai dori să-ţi împlinesc?

– Eu aş vrea în înălţime,
Domnule, un pic să cresc.

– Te găsesc destul de-nalt
Şi făcu spre el un salt…

– Domnule, nu te grăbi,
Că mai vine cineva…

– Cine, scumpule, pot şti?

– Lasă-mă şi vei afla…

Fugeind iedul, iată-apare
Tatăl-ţap. Ce-ncăierare
Între ei. Dar lupul scapă.
Cum? Căzând, deşteptu,-n apă.

Tot în apă au ajuns
Şi cei trei, la-napoiere.

C-au mâncat atâta iarbă,
Cu aşa mare plăcere,
De s-a rupt podul sub ei,
La cât fură, zău, de grei…

după o poveste populară sârbă

Din Raiul cel luminos
A plecat astăzi Hristos
Înconjurat pe îngeraşi
Ca să-şi cate lăcaş

Soare, lună, mii de stele,
Strălucesc mai cu putere
Toate-n lume au săltat
De Domnul când au aflat.

Numai omul păcătos
Le-a făcut toate pe dos
El uşa a încuiat,
Sălaş Domnului n-a dat.

Iara noi astăzi venim,
Oameni buni, să vă vestim
Că astăzi ni s-a născut
Domnul nost’ pe-acest pământ.

De când Domnu’ s-a născut

Domn din ceriu

Şi pământu’ l-a făcut
El bine l-a priponit
De patru stâlpi de-argint.
Şi cerul l-a-mpodobit
Tot cu stele mărunţele
Şi cu luna printre ele,
Cu soarele strălucind
Tot pământul luminând,
Pe oameni înveselind.
Fire-ai gazdă sănătoasă,
Sănătoasă, veseloasă,
Cumu-i colinda frumoasă.

Cerşea la colţ un slăbănog
în zdrenţe, slut şi fără dinţi
neguţătorul de arginţi
gândi, zãrindu-l pe milog:
Eu nu dau mila mea obol
acestui trântor de prisos
şi-ntoarse rânjetu-i câinos
rãmasului cu mâna-n gol.
Trecu maestrul glorios
al farmecului triumfal
cu spiritul în ideal
şi-a zis vãzând pe zdrenţuros:
E-atât de slut şi mã-nspãimânt
eu, magul purei frumuseţi!
şi-ntoarse recele dispreţ
rãmasului cu mâna-n vânt.
Trecu predicatorul sfânt
grãbindu-se cãtre amvon
vijelios ca un ciclon
sã se dezlãnţuie-n cuvânt,
s-aprindã mila din altar
de soarta celui slãbãnog,
dar ocoli pe-acest milog
cu mâna-ntinsã în zadar.
Târziu când noaptea cobora,
sosi o umbrã ca-n icoane,
pe mâini cu semne de piroane
şi-o inimã ce sângera.
Pe chipul ars de chin şi vai
oftând îl sãrutã fierbinte
cu veşnicie în cuvinte
tu azi vei fi cu Mine-n Rai!

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.