Singuratate

Autor : Iulia Hasdeu

Hai, suflete în zbor departe,
Spre cer, pe-a viselor potece,
Pe unde gînd profan nu trece
Şi n-ai de nici o grijă parte:
Hai, suflete, cît mai departe,
Pămîntu-n noapte să se-nece!

Să ne-avîntăm în infinit…
Sondînd superba înălţime
Să rătăcim în zări sublime,
În cer de-azur, locaş rîvnit;
Dorind al tainei infinit,
Uita-vom sumbra adîncime.

O, suflet, duh ales şi pur,
Săltînd din pămînteasca tină,
Să-ţi rupi cătuşi de vizuină;
Deci, lasă-ţi corpul, beci obscur,
Şi vino în eternul pur,
Să facem baie în lumină.

O, vino să ne bucurăm
De-a fericirii plinătate!
În drum de-o fi vreo greutate,
Găsi-vom, totuşi, ce sperăm;
Căci vom putea ca să gustăm
A liniştei singurătate.

Şi vom dezveli deodată
Eterne taine, mult profunde,
Ce infinitul le ascunde
Acestei lumi, ce-n van le cată;
Şi vom zîmbi, ca de-o erată,
De-a lumii cunoştinţe scunde!

Al nostru ochi descoperi-va
Reala faţă-a tot ce este
Şi printr-o vrajă, ca-n poveste,
Tot universul lămuri-şi-va
Secretul, care-atunci vorbi-va
Din fir a păr – măreaţă veste;

Iar adevăr, frumos şi bine,
Făr-a răni cu-a lor prezenţă,
Ne-or apărea chiar în esenţă,
Cu străluciri de tot senine;
O, suflet, fericiri divine
Ne-or copleşi prin excelenţă!

O, sfînt deliciu, voluptate!
Să contemplăm esenţa pură
Şi-a tale taine, o, Natură,
Şi frumuseţi abia visate!
E o supremă voluptate,
Al cărei dor e o tortură.

Ah, ce tortură negrăită! –
Tu, suflete nemuritor,
Ai vrea să te înalţi în zbor
Spre bolta cea nemărginită;
Dar nu poţi – caznă negrăită!
Să scapi de corpul tîrîtor.

Zadarnic dorul te-nfioară,
Vrînd taine mari să descifrezi;
Să zbori şi dulce să visezi,
Ca un avar l-a sa comoară,
Căci corpul greu te împresoară
Cu lanţul gliei, să cedezi.

Dar să răbdăm. E-o zi anume,
Cînd sufletul se liberează,
Sfărmîndu-şi lanţul, şi pe-o rază,
Senin se-nalţă, ca din spume,
Spre-al său locaş din altă lume
Şi în lumină se-mbăiază.

O, suflete, speranţa-i mare…
Fixat e ceasul cînd ai să treci
Urcînd pe sfintele poteci;
Frumoasa zi – frumos dispare.
O, suflete, spranţa-i mare:
Totul trece… Dumnezeu e-n veci!

(Paris, 16 aprilie 1888)

(poezie scrisă cu cinci luni înaintea morţii autoarei; Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2005)

Opera Apartinand Iulia Hasdeu | | Nici un Comentariu »

Vânt de stepe

Autor : Alexandru Macedonski

Spre locuri unde nu se află societăţi organizate,
Pustii, întinse, fără urme de plug, de-oraşe sau de sate,
Nemărginiri ce-n timpul verii sunt oceane de verdeţi,
Cu flori albastre, cu flori roşii, în raza clarei dimineţi,
Cu aerul umplut de-arome sălbatice şi muşcătoare,
Ce răzvrătind musculatura o reîncarcă cu vigoare,
Uitând ce sunt şi unde m-aflu, îmi duc al cugetului cort,
Şi renăscând la viaţă nouă, naufragiat ajuns la port,
Sunt principe stăpân pe stepă cât pot cuprinde cu vederea…
Îmi creşte păru-n stufuri negre şi-n ochi îmi fulgeră plăcerea,
Sunt june, sunt puternic, liber, — încalec repede-armăsar,
Apun ici-colo ca nălucă şi dincolo din nou răsar…
Jiletca mea e de mătase cu fir de aur ceaprezată,
Cămaşă am cu mâneci roşii, şi cizma mea e-mpintenată
De-un fel de bold ce poartă-n vârfu-i o boabă chiar de
diamant…

Am pantaloni ce cad în cute şi am mustaţă de amant,
O Varinkă cu ochi albaştri ca stelele sub fruntea serii
Pe graniţa pustietăţii m-aşteaptă-n vântul primăverii
Şi împletindu-şi a ei coadă cu fir de-argint şi cu panglici,
Îmi zice: ,,Suflete, aleargă, de-un veac de când te-aştept aici!”

Nina

Autor : Grigore Alexandrescu

După atâta cochetărie
Şi necredinţă şi viclenie,
În sfârşit, Nino, simt că trăiesc.
Inima-mi astăzi e izbăvită
D-acea robie nesuferită;
Mai mult asupră-mi nu m-amăgesc.

S-a stins în mine flacăra toată:
Sub o mânie neadevarată
Mai mult amorul nu e ascuns.
Dacă în lipsă-ţi eşti pomenită,
Sau înainte-mi de eşti slăvită,
De tulburare nu sunt pătruns.

Eu dorm în pace fără de tine;
Când deschid ochii, când ziua vine,
Nu eşti dorinţa-mi cea mai dintâi.
Nu-mi mai însufli nici o gândire;
Fară plăcere, fără mâhnire
Te las, te-ntâmpin, mă duc când vii.

Nici ale mele lacrimi trecute,
Nici suvenire dulci şi plăcute
Nu pot a face să te doresc.
Cât mi-eşti de scumpă poţi vedea bine:
Fără de pizmă, acum de tine
Chiar cu rivalu-mi pot să vorbesc.
Fii cât de mândră, fii nempăcată,

A ta mândrie e nensemnată
Ca şi blândeţea ce ai avea.
Nu-mi zic nimica vorbele tale,
Şi nici ochii-ţi nu mai au cale
Ca să patrunză-n inima mea.
La al tău zâmbet, l-a ta mânie
A mea mâhnire sau bucurie
Nu pot nici creşte, nici a slăbi.
Crânguri stufoase, peşteri tăcute,
Fără de tine îmi sunt plăcute
Şi iar cu tine pot a nu-mi fi.
Tu-mi pari frumoasă ca ş-altădată,

Dar mai mult nu eşti Nina ce-odată
Desăvârşită eu o vedeam.
Dreapta gândire, ce târziu vine,
Azi mă învaţă şi văz în tine
Greşeli ce graţii atunci numeam.
Când zdrobii lanţul robiei mele,

Doamne! ce luptă, ce chinuri grele!
În mâna morţii credeam a fi.
Dar în nevoie, când omul are
Curaj statornic, pentru scăpare
Ce rău nu poate a suferi?
Aşa din cursa primejdioasă

O păsărică simplă, fricoasă,
Prilej să scape când a găsit,
Pierzându-şi pene, ia măsuri bune
Şi-nvăţătură de-nţelepciune
Să se ferească de ce-a păţit.
Tu crezi că poate tot te slăveşte

Acela care încă vorbeşte
De nişte chinuri ce a cercat;
Dar însă astfel scapând din mare
Corăbierul fară-ncetare
Spune-n ce valuri el s-a aflat.
Acel războinic ce biruieşte

După izbândă ne povesteşte
Prin ce primejdii el a trecut;
Şi robul slobod, după robie,
La toţi arată cu bucurie
Lanţul în care ani a zăcut.
Îţi arăt starea-mi fară sfială;

Vorbele mele n-au îndoială,
Că sunt zadarnici sa nu gândeşti;
Şi orice-ai zice, fără-osebire,
Deloc nu-mi pasă, n-am mulţumire
Şi ştiu de mine ce fel vorbeşti.
Nici frumuseţea-ţi prea lăudată,

Nici viclenia-ţi n-or găsi-ndată
Amorez astfel cum mă fălesc.
Te pierd, dar soarta-mi rea nu îmi pare,
Căci eu o alta înşelătoare
Mai cu lesnire pot să găsesc.

Gând 11

Autor : Nichita Stănescu

Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte
despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe
mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta
uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au
umori diferite.
De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre
tine însuţi.

Rondelul oraşului mic

Autor : Alexandru Macedonski

Oraşul mic te fură-ncet
Cu ale lui tăcute strade,
Cu oameni proşti, dar cumsecade,
Ce nici nu ştiu că sunt poet.

Cu centrul intim şi cochet,
Şi fără case cu arcade;
Oraşul mic te fură-ncet
Cu ale lui tăcute strade.

Prin umbra parcului discret,
Nu se strecoară mascarade
Şi nu s-aud în el tirade
Despre-al politicii secret.
Oraşul mic te fură-ncet.

Lui X – Micle

Autor : Veronica Micle

Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt
Astfel tu `n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.

Şi doreşti a mea iubire… prin iubire pan` la tine
Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,
Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când mareaţa ta fiinţă poate nici n-o înţeleg.

Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii
Şi numai din depărtare când şi când să te privesc,
Martora măririi tale să fiu pan` la pragul morţii
Şi ca pe-o minune `n taină să te-ador, să te slăvesc.

Opera Apartinand Veronica Micle | | Nici un Comentariu »

Oricare cap îngust

Autor : Mihai Eminescu

Oricare cap îngust un geniu pară-şi,
Cu versuri, goale de cuprins, să placă
Şi, cum doreşte, zgomot mare facă,
Cununi de lauri de la plebe ceară-şi.

Ci muza mea cu sine se împacă.
Eu am un singur, dar iubit tovarăş,
Şi lui închin a mele şiruri iarăşi,
Cântarea mea, de glorie săracă.

Când dulci-i ochi pe linii or s-alerge,
Va cumpăni în iambi turnata limbă:
Ici va mai pune, dincolo va şterge.

Atuncea ea în lumea mea se plimbă,
Cu-a gândurilor mele navă merge
Şi al ei suflet pe al meu şi-l schimbă.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Orologiul de gheaţă – Doinaş

Autor : Ştefan Augustin Doinaş

La cumpana nopţii, eu sui într-un turn.
Paingi, cucuvai înţelepte
se-ntrec să-mi oprească urcuşul nocturn
de stajă pe strâmtele trepte.

Dar nu e nici buhă cu strigatul ei,
nici iască cu ochiul sinistru,
nici aprige pliscuri ce scuipă ulei,
nici aripi suflând ca un sistru,
nici spadă jucându-mi pe crestet pieziş,
nici limba-ntre graniţe oarbe
să stea împotriva acestui suiş
ce-ntr-una, hipnotic, mă soarbe.

Treptat izbăvit de pământul greoi,
desprins de lumeşti simulacre,
mă-atrage un cer limpezit ca un sloi
cântând din vapaile sacre.

Cu ce fel de grai să rostesc pe deplin
şi cui – amuţitul elogiu?
În turn, îngheţat, albăstriu, cristalin,
mă-aşteaptă un divin orgoliu.

Mărire acestei adânci arătări!
În locul rotirii de zodii,
cu inimi aici şi la mari depărtări
stau orele fixe, ca rodii.

Uitate sunt, deci, izgonite de timp
aversa de stele-n înalturi,
şi naşterea florii superbe din ghimp,
şi goana dorinţei în salturi.

De-acolo de sus, de pe înaltul prag
privesc fascinat înafără.
Ce sferă perfectă! Pământul cel mic
cu multele sale învelişuri
e una: nimic nu se naşte, nimic
nu moare în lut şi-n frunzişuri.

Vai mie, credeam că fărima e-n mers!
Iertare, ah! somnuri eterne,
minuni împietrite cu licarul şters
de-o iarna ce nu se mai cerne.

Ca roiuri de ornice prinse-n îngheţ
ce-mi mângâie ochii şi părul,
descopăr în lucruri tiparul măreţ,
modelul dintâi, Adevârul.

Nicicând n-am crezut că-o să poată-ncăpea
pădurea-ntr-o singură ghindă,
noianul de stele-ntr-o singură stea,
oceanu-ntr-un ciob de oglindă.

Aceasta e fata trăind dedesubt
a lumii, obrazul de taină:
integru, statornic, în veci necorupt,
mereu despuiat de-orice haină.

O, veşnic aş vrea să întârzii aici,
pe treapta supremă la care
fiinţa nu scade ca umbrele, nici
prezenţa nu trece-n mişcare.

Mereu să mă-mbete, cuprins la mijloc,
şederea a toate-ntru sine.
Dar vai! răsuflarea mea, ca un foc,
topeşte zăpada sub mine.

O limbă porneşte să mişte, şi bat
cleios adormitele ore,
şi prind să răsară-ntr-un spaţiu curbat
de spaime străvechi aurore;
privelişti limpide se-mpăienjenesc,
departe o lună apune,
cad codrii cu-un ţipăt prelung, omenesc
şi marea începe să sune.

O, nu-mi este dat ca în marele ger
să dăinui! Vai, nu mi se cade
aici, unde toate – salvate – sunt cer,
aici, în opritele cascade,
să-ntârzii prea mult: nu sunt vrednic să port
în ochi fericita vedere
a viului care-mi apare ca mort,
a tot ce durează-n cădere…

De-aceea mă-ntorc întristat şi cobor.
Paingi, cucuvai înţelepte
mă cheamă-ndărăt, mă ajută să zbor
în jos, pe spirale, pe trepte.

Dar eu încă sovai: mă tem să mă scald
în ore ce iarăşi mă-nhaţa.
Eu plâng, şi mă zbucium în trupul meu cald.
În turn, orologiul îngheaţă.

Păsările nopţii

Autor : Cincinat Pavelescu

Într-o zi vulturul mândru,
Rege-al culmilor cărunte,
Toate păsările lumii
Le-adună p-un vârf de munte,
Şi le zise: Mi-este milă
De eterna voastră noapte…
Tremuraţi în fund de cuiburi
Speriate d-orice şoapte,
Pe când eu, dacă furtuna
Peste fruntea mea s-abate,
Fac din ochii mei oglinda
Trăsnetelor scăpărate.
De la îngeri smuls-a Domnul
Pene mândre pentru voi,
Ca să vă târâţi aripa
Murdărită prin noroi?
Hai! spălaţi-le-n seninul
De pe culmile înalte!

Pe albaştrii munţi din zare
Zborul vostru să tresalte.
Mai lăsaţi pădurea sumbră,
Cuibul, streşina ruină,
Şi zburaţi din întuneric
Către viaţă şi lumină.
Ceru-nalt e lumea-n care
Suferinţi şi păsuri nu-s;
De muriţi suind acolo,
Cel puţin cădeţi de sus.
Hai, urmaţi-mă şi-n aripi
De vă-ncredeţi cum mă-ncrez,
Către soare zborul vostru
Voi căta să-l îndrumez.

Într-un fior de bucurie
Un stol voios de zburătoare,
O rândunică, nişte mierle,
Un grangur, o privighetoare
Deschiseră-aripile-n dorul
Acestui zbor către azur,
Când bufniţa şi liliacul
Grăiră mândrului vultur:
Vrei să ne scoţi din umbra-n care
De veacuri toţi ai noştri dorm?
Că eşti ideea ce ne pasă?
Noi suntem numărul enorm!
Şi soarele-i duşmanul nostru.
Când îl privim ne-apucă plânsul;
Vom face nori de întuneric
Între pământ şi dânsul.

De atunci, cu aripile strânse,
Şi-abia târându-le din umăr,
Mai toţi apostolii luminii
Se pierd întunecaţi de număr.

Epitaf

Autor : Ana Blandiana

Aici să dormi,
În miros de hârtie
Scrisă cu greu
Şi-abia pe înţeles,
Prea firav zeu din templul
Numit copilărie –
Jertfe întregi
Şi sferturi de eres.

Aici să dormi,
Înmormântat în rime
Pe care nu mai poţi
Să le auzi,
Sfânt fără voie
Şi în întregime
Printre episcopi laşi
Şi îngeri cruzi.

Aici să dormi,
În pace şi visând
Apoteoza
Nu ştiu câtor Iovi,
Trecut prin închisori
Şi flăcări blând
Spre-un paradis
Din zahăr de cartofi.

Aici să dormi,
Mutat a doua oară,
Fie-ţi ţărâna literei uşoară.

Opera Apartinand Ana Blandiana | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech