Lângă-o curte boierească, în grădină minunată,
Un castor ş-a sa familie trăia-n apa cea curată,
De mănunţi fii şi fiice avea câte o păreche,
Casa lui era de bârne, dup-a ţărei modă veche.

Ostenind cu ghibacie
Şi păzind iconomie,
Spre nutreţ ave-n camară
Tot producturi de la ţară:
Frunză, scoarţă, nuci şi ghindă,
La prânz, cină şi merindă.
Cu această rânduială
Trăiau fără de sminteală
În duratul foişor
Acii soţi cu fiii lor
Fericiţi, d-ar fi urmat
Cu cest metod măsurat,
Ce din neam în neam de fire
Li s-au dat spre moştenire,
Şi-n repaos gios trăind,
Mai presus n-ar fi dorind.
Dar o pildă prea străină
De-a lor sistemă-i dizbină;
Din apoasa lor camară
Ieşia adeseori,
Pe răcoare, cătră sară,
Cu soţia-cel castor,
Şi primblându-se prin lac
Scotea-n aer a lor cap.
Lua aminte şi vedea
Ce la curte se dregea,
Cât-armonie, lumină,
Se lăţea prin cea grădină,
Cum prin înflorit parter,
Cu-nvăţatul guverner,
Tineretul boierin
Dialect vorbea străin.
La aceste luând sama,
A castorului madama
Începu la soţ să zică:
Oare ştii de ce, frăţică,
Firea e deosăbită
Într-un om şi într-o vită?
Educaţia totdeauna
O preface în mai bună.
Pentru ce din castoraşi
Să nu facem cuconaşi?
Frate, să luăm, te rog,
Dupr-a modei reglement,
La copii de pedagog
Pe o vită cu talent!
Când în astă sfătuire
Stă să deie-o hotărâre,
Li s-arată lângă mal
Veneticul papagal,
Având pene verzi şi mure,
Ce din gros scăpând afară
Şi zburând din ţară-n ţară,
După multe avanture,
Parcă înadins chemat,
Prest-un ram s-au aşezat.
Şi s-arete că nu-i mult,
Vorovind aice cu sine
Cuvinţele tot streine,
La castori mult au plăcut,
Că avea şi o figură
Plină de învăţătură.
Castoreasă, cu mirare,
Cătr-a ei bărbat au zis:
Papagalul mi se pare
Al său plisc când au deschis
Că aşa au răsunat
Ca mentorul din palat.
Buna soarte mi-l trimete
Pentru fiii mei şi fete;
Să luăm în casă-ndată
Astă pasăre-nvăţată!

Ca bun foarte-au fost castorul, a şti încă să cuvine,
Câte-i propunea femeia, el la toate zicea: bine!
Încât, fără advocat,
Învoiala au urmat
Ş-un contract s-au iscălit,
Unde chiar s-au lămurit:
Datoria
Şi simbria
Celui ce pre fii învaţă,
Hotărându-i pe viaţă
Şi o pensie prea bună
De castană şi d-alună.
Iată curs-acum începe
În principii să-l adăpe
Guvernorul papagal,
Dizvălind a lui moral.
În timp nu îndelungat
Pre castori au învăţat,
Cu deplină sârguinţă,
Papagalilor ştiinţă:

Cum să salte, să se strâmbe,
Fără noime-a vorbi limbe,
Capu-ascunde sub aripe,
Cum să şuiere, să ţipe,
Cum să de din cap, din coadă,
Şi mii lucruri de plăcere
De bun ton şi tot de modă.
Dar nu lungă mângâiere
Din metodul învăţat
Cii părinţi au fost gustat,
Căci îndată ce din mici
Au crescut castori voinici,
S-au văzut că ii o mie
Ştiau lucruri frumuşele,
Numai nu ştiau acele
Ce castorii au să ştie.
Căci de casnic interes
N-avea gust, nici înţăles.
Când părinţii s-au trezit,
Au scăzut ş-au bătrânit,
N-avea cine să li deie
Bârne pentru-a lor bordeie;
La hambare nime cară
Provizioane de la ţară.
Şi părinţii cii uşori
Pentru-aceea-au scăpătat,
Că pre fiii din castori
Papagali au înformat.

Muzica sonoriza orice atom…
Dor de tine, şi de altă lume,
Dor…
Plana:
Durere fără nume
Pe om…
Toţi se gândeau la viaţa lor,
La dispariţia lor.
Muzica sentimentaliza
Obositor,
Dor de tine, şi de altă lume,
Dor…
Muzica sonoriza orice atom.

Hai, suflete în zbor departe,
Spre cer, pe-a viselor potece,
Pe unde gînd profan nu trece
Şi n-ai de nici o grijă parte:
Hai, suflete, cît mai departe,
Pămîntu-n noapte să se-nece!

Să ne-avîntăm în infinit…
Sondînd superba înălţime
Să rătăcim în zări sublime,
În cer de-azur, locaş rîvnit;
Dorind al tainei infinit,
Uita-vom sumbra adîncime.

O, suflet, duh ales şi pur,
Săltînd din pămînteasca tină,
Să-ţi rupi cătuşi de vizuină;
Deci, lasă-ţi corpul, beci obscur,
Şi vino în eternul pur,
Să facem baie în lumină.

O, vino să ne bucurăm
De-a fericirii plinătate!
În drum de-o fi vreo greutate,
Găsi-vom, totuşi, ce sperăm;
Căci vom putea ca să gustăm
A liniştei singurătate.

Şi vom dezveli deodată
Eterne taine, mult profunde,
Ce infinitul le ascunde
Acestei lumi, ce-n van le cată;
Şi vom zîmbi, ca de-o erată,
De-a lumii cunoştinţe scunde!

Al nostru ochi descoperi-va
Reala faţă-a tot ce este
Şi printr-o vrajă, ca-n poveste,
Tot universul lămuri-şi-va
Secretul, care-atunci vorbi-va
Din fir a păr – măreaţă veste;

Iar adevăr, frumos şi bine,
Făr-a răni cu-a lor prezenţă,
Ne-or apărea chiar în esenţă,
Cu străluciri de tot senine;
O, suflet, fericiri divine
Ne-or copleşi prin excelenţă!

O, sfînt deliciu, voluptate!
Să contemplăm esenţa pură
Şi-a tale taine, o, Natură,
Şi frumuseţi abia visate!
E o supremă voluptate,
Al cărei dor e o tortură.

Ah, ce tortură negrăită! –
Tu, suflete nemuritor,
Ai vrea să te înalţi în zbor
Spre bolta cea nemărginită;
Dar nu poţi – caznă negrăită!
Să scapi de corpul tîrîtor.

Zadarnic dorul te-nfioară,
Vrînd taine mari să descifrezi;
Să zbori şi dulce să visezi,
Ca un avar l-a sa comoară,
Căci corpul greu te împresoară
Cu lanţul gliei, să cedezi.

Dar să răbdăm. E-o zi anume,
Cînd sufletul se liberează,
Sfărmîndu-şi lanţul, şi pe-o rază,
Senin se-nalţă, ca din spume,
Spre-al său locaş din altă lume
Şi în lumină se-mbăiază.

O, suflete, speranţa-i mare…
Fixat e ceasul cînd ai să treci
Urcînd pe sfintele poteci;
Frumoasa zi – frumos dispare.
O, suflete, spranţa-i mare:
Totul trece… Dumnezeu e-n veci!

(Paris, 16 aprilie 1888)

(poezie scrisă cu cinci luni înaintea morţii autoarei; Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2005)

Spre locuri unde nu se află societăţi organizate,
Pustii, întinse, fără urme de plug, de-oraşe sau de sate,
Nemărginiri ce-n timpul verii sunt oceane de verdeţi,
Cu flori albastre, cu flori roşii, în raza clarei dimineţi,
Cu aerul umplut de-arome sălbatice şi muşcătoare,
Ce răzvrătind musculatura o reîncarcă cu vigoare,
Uitând ce sunt şi unde m-aflu, îmi duc al cugetului cort,
Şi renăscând la viaţă nouă, naufragiat ajuns la port,
Sunt principe stăpân pe stepă cât pot cuprinde cu vederea…
Îmi creşte păru-n stufuri negre şi-n ochi îmi fulgeră plăcerea,
Sunt june, sunt puternic, liber, — încalec repede-armăsar,
Apun ici-colo ca nălucă şi dincolo din nou răsar…
Jiletca mea e de mătase cu fir de aur ceaprezată,
Cămaşă am cu mâneci roşii, şi cizma mea e-mpintenată
De-un fel de bold ce poartă-n vârfu-i o boabă chiar de
diamant…

Am pantaloni ce cad în cute şi am mustaţă de amant,
O Varinkă cu ochi albaştri ca stelele sub fruntea serii
Pe graniţa pustietăţii m-aşteaptă-n vântul primăverii
Şi împletindu-şi a ei coadă cu fir de-argint şi cu panglici,
Îmi zice: ,,Suflete, aleargă, de-un veac de când te-aştept aici!”

După atâta cochetărie
Şi necredinţă şi viclenie,
În sfârşit, Nino, simt că trăiesc.
Inima-mi astăzi e izbăvită
D-acea robie nesuferită;
Mai mult asupră-mi nu m-amăgesc.

S-a stins în mine flacăra toată:
Sub o mânie neadevarată
Mai mult amorul nu e ascuns.
Dacă în lipsă-ţi eşti pomenită,
Sau înainte-mi de eşti slăvită,
De tulburare nu sunt pătruns.

Eu dorm în pace fără de tine;
Când deschid ochii, când ziua vine,
Nu eşti dorinţa-mi cea mai dintâi.
Nu-mi mai însufli nici o gândire;
Fară plăcere, fără mâhnire
Te las, te-ntâmpin, mă duc când vii.

Nici ale mele lacrimi trecute,
Nici suvenire dulci şi plăcute
Nu pot a face să te doresc.
Cât mi-eşti de scumpă poţi vedea bine:
Fără de pizmă, acum de tine
Chiar cu rivalu-mi pot să vorbesc.
Fii cât de mândră, fii nempăcată,

A ta mândrie e nensemnată
Ca şi blândeţea ce ai avea.
Nu-mi zic nimica vorbele tale,
Şi nici ochii-ţi nu mai au cale
Ca să patrunză-n inima mea.
La al tău zâmbet, l-a ta mânie
A mea mâhnire sau bucurie
Nu pot nici creşte, nici a slăbi.
Crânguri stufoase, peşteri tăcute,
Fără de tine îmi sunt plăcute
Şi iar cu tine pot a nu-mi fi.
Tu-mi pari frumoasă ca ş-altădată,

Dar mai mult nu eşti Nina ce-odată
Desăvârşită eu o vedeam.
Dreapta gândire, ce târziu vine,
Azi mă învaţă şi văz în tine
Greşeli ce graţii atunci numeam.
Când zdrobii lanţul robiei mele,

Doamne! ce luptă, ce chinuri grele!
În mâna morţii credeam a fi.
Dar în nevoie, când omul are
Curaj statornic, pentru scăpare
Ce rău nu poate a suferi?
Aşa din cursa primejdioasă

O păsărică simplă, fricoasă,
Prilej să scape când a găsit,
Pierzându-şi pene, ia măsuri bune
Şi-nvăţătură de-nţelepciune
Să se ferească de ce-a păţit.
Tu crezi că poate tot te slăveşte

Acela care încă vorbeşte
De nişte chinuri ce a cercat;
Dar însă astfel scapând din mare
Corăbierul fară-ncetare
Spune-n ce valuri el s-a aflat.
Acel războinic ce biruieşte

După izbândă ne povesteşte
Prin ce primejdii el a trecut;
Şi robul slobod, după robie,
La toţi arată cu bucurie
Lanţul în care ani a zăcut.
Îţi arăt starea-mi fară sfială;

Vorbele mele n-au îndoială,
Că sunt zadarnici sa nu gândeşti;
Şi orice-ai zice, fără-osebire,
Deloc nu-mi pasă, n-am mulţumire
Şi ştiu de mine ce fel vorbeşti.
Nici frumuseţea-ţi prea lăudată,

Nici viclenia-ţi n-or găsi-ndată
Amorez astfel cum mă fălesc.
Te pierd, dar soarta-mi rea nu îmi pare,
Căci eu o alta înşelătoare
Mai cu lesnire pot să găsesc.

Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte
despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe
mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta
uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au
umori diferite.
De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre
tine însuţi.

Oraşul mic te fură-ncet
Cu ale lui tăcute strade,
Cu oameni proşti, dar cumsecade,
Ce nici nu ştiu că sunt poet.

Cu centrul intim şi cochet,
Şi fără case cu arcade;
Oraşul mic te fură-ncet
Cu ale lui tăcute strade.

Prin umbra parcului discret,
Nu se strecoară mascarade
Şi nu s-aud în el tirade
Despre-al politicii secret.
Oraşul mic te fură-ncet.

Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt
Astfel tu `n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.

Şi doreşti a mea iubire… prin iubire pan` la tine
Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,
Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când mareaţa ta fiinţă poate nici n-o înţeleg.

Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii
Şi numai din depărtare când şi când să te privesc,
Martora măririi tale să fiu pan` la pragul morţii
Şi ca pe-o minune `n taină să te-ador, să te slăvesc.

Oricare cap îngust un geniu pară-şi,
Cu versuri, goale de cuprins, să placă
Şi, cum doreşte, zgomot mare facă,
Cununi de lauri de la plebe ceară-şi.

Ci muza mea cu sine se împacă.
Eu am un singur, dar iubit tovarăş,
Şi lui închin a mele şiruri iarăşi,
Cântarea mea, de glorie săracă.

Când dulci-i ochi pe linii or s-alerge,
Va cumpăni în iambi turnata limbă:
Ici va mai pune, dincolo va şterge.

Atuncea ea în lumea mea se plimbă,
Cu-a gândurilor mele navă merge
Şi al ei suflet pe al meu şi-l schimbă.