Azi noapte Isus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce’nalt parea Crist!
Luna venea dupa El, in celula
si-L, facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui, pareau crini pe morminte,
ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura:
– De unde vii Doamne, din ce veac?
Isus a dus lin un deget la gura
si mi-a facut semn ca sa tac.

S’a asezat langa mine pe rogojina:
– Pune-Mi pe rani mana ta!
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina dar zabrelele groase,
lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea capatana
si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum imi cade capul pe mana
si-am adormit o mie de ani…

Cand m’am desteptat din afunda genuna,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram in celula si era luna,
numai Isus nu era nicairi…

Lumina – ce bună…

Într-o odaie neagră,
obrazul transparent al unui copil
adormit pe o mână de lună.

Steaua ce zboară
din nicovala serii
lovită de un ciocan,
uşoară.

Torpila unei ciocănitori
scăpărând argint
dintr-un mesteacăn
În zori.

Aţa cu care
maşina de cusut a lunii
însăilează
sfâşiatele valuri amare.

S-a făcut întuneric,
dar ţi-am sărutat lobul urechii,
şi ţi s-a aprins trupul de aur
feeric.

În vârfutul muntelui,
Hai, lerui doamne,

Tot sunt trei păcurarăşi,
Tot pe unul l-au mânat
Să întoarcă oile.
Pân’ oile le-ntorcea,
Cei doi legea i-o făcea:
Ori să-l puşte, ori să-l taie.
„Ho, ho, ho, nu mă puşcaţi,
Ci pe mine m-astupaţi
În turişul oilor,
În jocuţul mieilor;
S-aud oile zbierând
Şi mieluţii tropotând.
Pe mine pământ nu puneţi,
Numai draga gluga mea,
Fluierul, după curea:
Când vântul o vâjâi,
Fluierul meu o hori;
Când vântul o sufla,
Fluierul meu o cânta.
Cele două oi cornuţe,
Mândru mi-or cânta pe munte;
Oile cele bălai,
Mândru mi-or cânta pe vai.

În poarta curţii unde m-am oprit
M-a-ntâmpinat un zarzăr înflorit –
Un zarzăr alb, ca părul meu încărunţit!…
Şi-n pragul porţii-n care am bătut
Un buldog negru m-a recunoscut
Şi m-a lătrat ca un salut de “bun venit”…

În poarta casei tale-n care
M-ai găzduit întâmplător,
Când nu eram decât un călător
Bătut de vânt şi mângâiat de soare,
M-am regăsit ca-n prima zi, când tu
Îmi repetai cuvântul: “Nu”… “Nu”… “Nu”!…
Şi-ţi ascundeai în palme ochii plini
De ură
Şi ne-ncredere-n străini…

Dar când am vrut să plec –
Ca un zevzec –
Tu m-ai oprit
Cu graba unui gest nebănuit,
Şi-n gura ta cuvântul “Nu” s-a transformat
În alt cuvânt,
Cuvântul “Da” –
Un “Da” sonor şi-adevărat
Pe care-l auzeam aşa
Întâia oară-n viaţa mea!…

Dar ce păcat că n-am putut
Să-l îngrijim aşa cum am fi vrut!…
Căci într-o zi cu ploaie
Şi cu vânt
Cuvântul “Da” se-mbolnăvi
Şi-apoi, muri,
Cum moare-n gură-orice cuvânt
Când nu-l mai poţi măcar şopti!…

Dar astăzi, după şapte ani,
Când morţii-şi schimbă locuinţa,
Eu, care mi-am păstrat credinţa
În zeii noştri subterani,
Mă-ndrept spre ei – cu voia ta –
Şi-i rog frumos
Să-nvie pe defunctul “Da”,
Cum a-nviat pe vremuri şi… Cristos!…

toţi am strigat
odată după mume
dar n-am trezit
în vale
nici un sfânt

pustiu e locul
unde stăm noi,
tată,
spre tâmpla lumii
nici o cărare
arsă
nu se-arată

Nu bate-n ţerm, nu cîntă, nu murmură, nu cheamă
Cu răzimîndu-şi tainic supt cap imensa-i liră,
A adormit şi-acuma încet-încet respiră;
Iar eu, cu paşi de umbră, păşesc pe ţărm cu teamă.

Păşesc încet ca noaptea în casa dragei mele,
Şi-atunci, ca ruşinată, frumoasa uriaşă
La piept îşi strînge-n falduri bogata ei cămaşă
Şi trupul şi-l ascunde supt spuma-i de dantele.

Se limpezeşte-n urmă, în păr cercînd să-şi prindă
Din negrele-i adîncuri podoaba ei de mîne,
Şi-apoi, gătită astfel, de noapte-aşa rămîne,
Iar luna se coboară pe cer ca o oglindă.

Multumeste-te sa-mi scrii
Cateva cuvinte calde,
Cand va fi sa mi se scalde
Umbra vietii-n aporii.

Eu voi sta,oricum,atent,
Sprijinindu-ma de-o raza,
La-ntelesul viu de fraza
Si la frigul tau latent.

Daca tot mi-e dat sa mor
Inainte-ti cu o vreme,
Voi ajunge,nu te teme,
Sa-mi transform plecarea-n nor.

Si-or sa cada mai apoi,
Dinspre mine catre tine,
Vesti de dragoste,stii bine,
Risipite-n niste ploi.

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă – o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,
Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.

Un prieten mi-am făcut,
e un om şi-i…de zăpadă.
Dacă e aşa tăcut,
e că-i frig mereu
pe stradă.

I-am adus azi un fular,
la gât i l-am pus frumos.
Un cuvânt n-a scos măcar,
însă m-a privit
duios.

Are ochii din oglindă,
cioburi, două am găsit;
vreau ca lumea s-o cuprindă
când stă singur,
neclintit.

Eu, când mai vorbesc cu el,
ca să nu se plictisească,
mă aşez pe-un scăunel
şi-s atent:
o să zâmbească?

Da-i aşa de serios…
Ochii i se aburesc,
numai când îi zic, sfios,
la ureche,
că-l iubesc.

Câteodată se înclină,
în braţe parcă m-ar lua,
dar nu poate să mă ţină.
Dacă s-ar mai
îngrăşa…

De aceea-s hotărât:
o să chem câţiva băieţi
şi pornim numaidecât,
în deal, la cules

nămeţi…