Dormiţi în pace, umbre, martirii românimei,
Ce-aţi îngrăşat pământul cu sânge de eroi!
Bătrâni cărunţi cu vază, voi floarea tinerimei,
Ce-n lupte sângeroase căzând, v-aţi rupt de noi!

Pământul ne desparte, iar cerul ne uneşte
În patria cea sfântă, egală pentru toţi,
Acolo nedreptatea şi ura nu răzbeşte,
Nu cumperi cu vieaţa pământul de trei coţi.

Voi v-ati plinit chemarea şi sânta datorinţă,
Când pentru-a Patrii bine cu glorii v-aţi luptat!
Păstrând viitorimei modelul de credinţă,
Ce Patria ni-l cere ş-augustul împărat!

A voastre brave fapte sunt scrise-n istorie,
Iar dulcea suvenire în inimi de roman!
Mihalţul, Luna, Bradul, au dat dovadă vie,
Că nu e laş românul, nu fuge de duşman!

Un Iancu, un Buteanu, un Dobra ş-alţi o sută
Vor sta pururea faţă cu orişice eroi,
Şi până când naţiunea română-i prevăzută
Cu stâlpi aşa gigantici, nu-i pasă de nevoi!

Uniţi-vă cu Mircea, voi umbre glorioase,
Al cărui nume-însuflă respect şi la păgân,
Precum a lui bravure şi fapte generoase
Fac sacră suvenirea-i la fiece român!

Uniţi-vă cu Ştefan, principele cel mare
Ce-l recunoaşte întreaga Europa de erou,
Supt care românimea scăpată d-apăsare,
Putea cu drept să zică, c-a re-nviat de nou!

Sau cu Mihai eroul şi cu Ioan Corvinul,
Genii românimei d-a căror rari numiri
Ce luce-n Istorie întocma ca rubinul,
Şi astăzi se înfioară a turcilor oştiri!

Nu plângeţi mame, fiii, căci ei ne-au scos din moarte
Onoarea, existinţa, tezaurul mai frumos;
Prin sângele lor sacru s-a şters tirana soarte,
S-a stins pentru pururea suspinul dureros,

Surori, nu plângeţi fraţii, căci ei vă liberară
De turmele rebele, al căror scop au fost:
Să taie tot, să arză, cu furie tătară,
La prunci, femei, fetiţe, să nu dea adăpost.

Copile ruşinoase, voi plângeti cu durere
Pre-amanţii, cari în lupte cu glorii au căzut!
Dar nu ştiţi, că-a lor inimi juraseră-n tăcere,
A fi eroi prin moarte, iar nu sclavi, ca-n trecut!

Dormiţi, dormiţi în pace, voinici feciori de munte,
Subţiri şi-nalţi ca bradul, cu braţe de eroi,
Dedaţi din tinereţe a merge tot în frunte,
A nu şti de pericul, de moarte şi nevoi!

Iar voi, plăntuţe crude, ce-acum păşiţi în lume,
Păstraţi cu reverinţă acest act omenos,
Săpând profund în inimi al bravilor fraţi nume,
Ce sângele-şi vărsară în câmpul glorios!

Minunea Sfântului Grigore Papa
De furia furtunii au nu te temi, străine
Cu searbăd chip, ce singur, prin ceaţă, treci gemând,
De te vei pierde-n codri amar va fi de tine,
Nu vezi cum fierb nori negri la zare fulgerând?
Ascultă vântul rece în apriga-i mânie
Ce sumbru vaier smulge stejarilor trufaşi,
Stă gata să pornească năprasnica urgie
Cerească, şi mai pregeţi? – opreşte ai tăi paşi!
Chiar pasărea de noapte ce-a cobe-n selbă ţipă
La cuibu-i se întoarce în turnul părăsit
Să-şi oploşească puii şi, tremurând, în pripă,
Tot ce e viu s-ascunde de spaimă năpădit.
Hai, dar, în sihăstria din vechile ruine
De te adăposteşte şi tu, rămâi la mine.

– Nu, nu pot, îmi răspunse cernitul călător,
De buna ta primire sorţit sunt să n-am parte,
Pleca-voi înainte, în noapte, sunt dator
Să merg fără-ncetare şi fără ţel, departe,
Şi nu ştii de odihnă ce sete mi-e, ce dor…
– Rămâi, şi locuinţa-mi tu ia-o drept a ta,
Ca şi cum tu stăpânul ai fi, iar eu străinul,
Găsi-vom înăuntru cu ce ne ospăta,
Vom împărţi frăţeşte azima, mierea, vinul,
Apoi la vatra caldă, pândi-vom blânda clipă,
Când Somnul, fiu al Trudei, trecând şi pe la noi,
Ne va atinge geana, cu molcoma-i aripă,
Şi-nfioraţi de vise, dormi-vom amândoi,
În vreme ce afară, în bezna fulgerată
Va chinui pădurea furtuna-nverşunată.
– Nu, suspinând îmi zise ciudatul călător,
Prin negură-nainte, porni-voi… sunt dator!

Mişcat de graiu-i dulce, sunând abia, sfios
Eu îl privii mai bine. O nobilă tristeţe
Adânc întipărită pe chipu-i mult duios,
Îi adumbrea de farmec semeaţa frumuseţe.
Privirea sa cea neagră în taina-i oglindită,
Purta sfâşietoare o jale nesfârşită.

Urmai a-i spune totuşi: Nu stăruiesc, străine,
Dar nu pot nici pricepe de ce oare-nfruntând
Primejdia furtunii sălbatice, haine,
Tu fără ţel în noapte mergi singur lăcrămând,
Ce poate să te-ndemne, ce poate să te-mbie
A rătăci prin beznă sub crunta vigelie?

– Vai, îmi răspunse dânsul, aşa sunt osândit
A-mi ispăşi păcatul, altmintreli nu pot face,
Mă leagă pe vecie un vechi blestem cumplit,
Odihnă să nu aflu, nici linişte, nici pace,
În mantă mohorâtă de tainic călător
Prin oarba-ntunecime un blând rătăcitor.
Nu sunt om viu, ci umbră, aievea-ntruchipată
În boiul ce pe lume avut-am altădată,
Când paloşul şi cuca domnească am purtat;
Dar patima mă-mpinse la grea nelegiuire…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-atunci trecut-au veacuri şi tot n-am fost iertat.
Eu ziua dorm, în raclă, în arsa mănăstire,
Sub lespedea pe care-mi stă numele săpat,
Şi mă deştept cu groază ca iar să plec plângând,
Când lin s-aşterne noaptea din slavă pogorând.

(1905)

Natura-si implineste ciclul
si iarasi de la cap si-l ia.
Istoria inainteaza pe Via Appia.
Astazi ca si alte dati
inalta apeducte-n deserturi,
pentru tot mai departate cetati
duce pe umeri argila arsa,
dezmargineste pamantul, gradina dupa gradina,
si pune pietre de hotar in timp,
aici o batalie, colo un gand.
In catacombe s-aduna si iar se revarsa.
Dar faptele mele unde sunt?
Faptele ce ar putea pentru mine marturie sa stea
in gradina, in lumina.

Totul este eu însămi.
Daţi-mi o frunză care să nu-mi semene,
Ajutaţi-mă să găsesc un animal
Care să nu geamă cu glasul meu.
Pe unde calc pământul se despică
Şi morţii care poartă chipul meu
Îi văd îmbrăţişaţi şi procreând alţi morţi
De ce atâtea legături cu lumea,
Părinţi atâţia şi urmaşi siliţi
Şi toată-această nebunească-asemănare?
Mă hăituieşte universul cu mii de feţe ale mele
Şi nu pot să mă apăr decât lovind în mine.

Iarăşi ea!
Îi văd ochii şi guriţa —
A deschis încet portiţa
Şi ivită stă de-abia,
Zăpăcind cărarea mea.
Nu ştiu ce-o fi vrănd portiţa,
Ei, dar fata ştiu ce vrea!

Dinspre drum
Stă deschisă larg fereasta,
Şi-n ea baba! Ce-i şi asta?
N-adormi, babo, nicidecum?
Parcă-mi vine-acum-acum
Să mă duc să sparg fereasta
Şi pe babă s-o sugrum!

Eu mă fac,
Că pornesc în jos pe stradă,
Să-nşel baba, să mă creadă;
Plec şi fluier, stau şi tac —
Dar de unde! Baba-i drac!
Şi chiar dracul-gol să creadă
Unui biet de om sărac?

Sat pustiu!
Pentr-o babă-ncârligată
Pierzi o zi şi scapi o fată!
Baba-i o momâie-n grâu –
Las’ că-i puiu eu mâna-n brâu
Când o prind pe punte-odată
O iau sus şi-o dau în râu!

Nani, nani, dormi,
odoraşul scump,
al mamei odor,

În culcuşul tău,
de vise cereşti
legănat uşor!

Îngerul duios
peste fruntea ta
s-apleacă zâmbind,

Ş-aripa-i de-argint
pe-ai tăi ochişori
Îi flutură blând.

Nani, nani, dormi,
dormi netulburat
căci mama va sta,

De-a dragul privind
rumenele fragi
pe guriţa ta.

Iat-o s-a deschis,
iat-o iar s-a strâns
plăpându-l boboc

Un trandafiraş
vesel zâmbitor
l-al soarelui foc!

Spicele de grâu
parcă moţăiesc
din cap lenevos;

Colo-n stejăriş
fâlfăie-n văzduh
fragedul miros,

Noaptea-ncetinel
Învăleşte tot
de jur-împrejur,

Galeş adiind
suflu-i răcoros
c-un tainic susur.

Paserea pe somn
Ş-asterne-nchizând
ochiul cel zglobiu,

Iar cernitul corb
s-ascunde pitiş
În zidul pustiu.

Din ascunzători
ies la lilieci,
zburând în târcol,

Şi din când în când
al bufniţei glas
cobeşte a gol

Dormi, puiuţul meu,
de luna din cer
privit drăgălaş;

Sufletu-ţi în trup
e ca un altar
În sfântul lăcaş!

Somnul tău aş vrea
să fie ş-al meu:
somn nevinovat!

Tu dormi făr’ să ştii
al lumii amar
Ş-al vieţei păcat!

Nani, nani, dormi,
odoraşul scump,
al mamei odor,

În culcuşul tău,
de vise cereşti
legănat uşor!…

(Traducere de Bogdan Petriceicu Hasdeu. Revista nouă, an. IV, nr. 11 — 12, 15 februarie — 15 martie 1892)

E lung pământul, ba e lat,
Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Şi-avea o fată, fata lui
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.

Şi dac-a fost peţită des,
E lucru tare cu-nţeles,
Dar dintr-al prinţilor şirag,
Câţi au trecut al casei prag,
De bună seamă cel mai drag
A fost ales.

El, cel mai drag! El a venit
Dintr-un afund de Răsărit,
Un prinţ frumos şi tinerel,
Şi fata s-a-ndrăgit de el.
Că doară tocmai Viorel
I-a fost menit.

Şi s-a pornit apoi cuvânt!
Şi patru margini de pământ
Ce strimte-au fost în largul lor,
Când a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvânt mai călător
Decât un vânt!

Ca ieri, cuvântul din vecini
S-a dus ca astăzi prin străini,
Lăsând pe toţi, din cât afund
O mie de crăimi ascund,
Toţi craii multului rotund
De veste plini.

Şi-atunci din tron s-a ridicat
Un împărat după-mpărat
Şi regii-n purpur s-au încins,
Şi doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins,
Ca niciodat.

Iar când a fost de s-a-mplinit
Ajunul zilei de nuntit,
Din munţi şi văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntaşi din nouăzeci de ţări
S-au răscolit.

De cum a dat în fapt de zori
Veneau cu fete şi feciori
Trăsnind rădvanele de crai,
Pe netede poteci de plai:
La tot rădvanul patru cai,
Ba patru sori.

Din fundul lumii, mai din sus,
Şi din Zorit, şi din Apus,
Din cât loc poţi gândind să baţi
Venit-au roiuri de-mpăraţi
Cu stemă-n frunte şi-mbrăcaţi
Cum astăzi nu-s.

Sosit era bătrânul Grui
Cu Sanda şi Rusanda lui,
Şi Ţinteş, cel cu trainic rost,
Cu Lia lui sosit a fost,
Şi Bardeş cel cu adăpost
Prin munţi sâlhui.

Şi alţii, Doamne! Drag alint
De trupuri prinse-n mărgărint!
Ce fete dragi! Dar ce comori
Pe rochii lungi ţesute-n flori!
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.

Voinicii cai spumau în salt;
Şi-n creasta coifului înalt
Prin vulturi vântul viu vuia,
Vrun prinţ mai tânăr când trecea
C-un braţ în şold şi pe prăsea
Cu celălalt.

Iar mai spre-amiazi, din depărtări
Văzutu-s-a crescând în zări
Rădvan cu mire, cu nănaşi,
Cu socri mari şi cu nuntaşi,
Şi nouăzeci de fecioraşi
Veneau călări.

Şi ca la mândre nunţi de crai
Ieşit-a-n cale-ales alai
De sfetnici mulţi şi mult popor
Cu muzici multe-n fruntea lor;
Şi drumul tot era covor
De flori de mai.

Iar când alaiul s-a oprit
Şi Paltin-crai a stărostit
A prins să sune sunet viu
De treasc şi trâmbiţi şi de chiu
Dar ce scriu eu? Oricum să scriu
E nemplinit!

Şi-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foişor
Ieşi Zamfira-n mers isteţ,
Frumoasă ca un gând răzleţ,
Cu trupul nalt, cu părul creţ,
Cu pas uşor.

Un trandafir în văi părea;
Mlădiul trup i-l încingea
Un brâu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cât eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.

Şi ea mergând spre Viorel,
De mână când a prins-o el,
Roşind s-a zăpăcit de drag,
Vătavul a dat semn din steag
Şi atunci porniră toţi şireag
Încetinel.

Şi-n vremea cât s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrângăneii la opinci
Ca-n port de sat.

Trei paşi la stânga linişor
Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
Se prind de mâini şi se desprind,
S-adună cerc şi iar se-ntind,
Şi bat pământul tropotind
În tact uşor.

Iar la ospăţ! Un râu de vin!
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, şi tot oaspeţi rari,
Tot crai şi tot crăiese mari,
Alăturea cu ghinărari
De neam străin.

A fost atâta chiu şi cânt
Cum nu s-a pomenit cuvânt!
Şi soarele mirat sta-n loc,
Că l-a ajuns şi-acest noroc,
Să vadă el atâta joc
P-acest pământ!

De-ai fi văzut cum au jucat
Copilele de împărat,
Frumoase toate şi întrulpi,
Cu ochi şireţi ca cei de vulpi,
Cu rochii scurte până-n pulpi,
Cu păr buclat.

Şi principi falnici şi-ndrăzneţi,
De-al căror buzdugan isteţ
Perit-au zmei din iaduri scoşi!
De-ai fi văzut jucând voioşi
Şi feţi-voinici, şi feţi-frumoşi,
Şi logofeţi.

Ba Peneş-împărat, văzând
Pe Barbă-Cot, piticul, stând
Pe-un gard de-alături privitor,
L-a pus la joc! Şi-ntre popor
Sărea piticu-ntr-un picior
De nu-şi da rând!

Sunt grei bătrânii de pornit,
Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit!
Şi s-au pornit bărboşii regi
Cu sfetnicii-nvechiţi în legi
Şi patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit.

Şi vesel Mugur-împărat
Ca cel dintâi s-a ridicat
Şi, cu păharul plin în mâini,
Precum e felul din bătrâni
La orice chef între români,
El a-nchinat.

Şi-a zis: Cât mac e prin livezi,
Atâţia ani la miri urez!
Şi-un prinţ la anul! blând şi mic,
Să crească mare şi voinic,
Iar noi să mai jucăm un pic
Şi la botez!

(Tribuna, Sibiu, 1889, nr. 108)

Doar gandul la Tine ma face sa sper
in drumul acesta ce duce la cer.
Doar dorul de Tine, de chipul Tau bland
imi spune mereu…
In curand…
In curand…

La poarta cetatii odata voi sta
acolo departe in patria Ta.
De dorul acesta ce-mi arde in piept
veghez si tresar
si Te-astept…
si Te-astept…

In lumea aceasta mereu calator
ma-nalt catre stele pe scari de fior.
La orice sclipire tresar inganand:
O, vino, Te rog…
mai curand…
mai curand…

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!