Guri deschise-n vârf de stâncă, galerii nemăsurate,
Bolţi al căror arc se pierde într-un haos neguros,
Astfel se deschid sub munte ocnele înfricoşate,
Cel de pentru vecinicie loc de muncă fioros!
Aci fumurile lumii nu pot să se mai scoboare,
Şi nici vaiete, nici lacrimi nu pot să reurce-afar’,
Iar pe ceruri de-arde încă binefăcătorul soare,
Pentru cei ce sunt năuntru străluceşte în zadar!
Scările în lungi spirale tremură ş-abia te poartă,
Pasul ţi se-mpleticeşte, spiritul e-ncremenit;
De te uiţi în jos pe gură, ca l-a Iadurilor poartă,
La privire ţi s-arată un abis nemărginit!
Sute de lumânărele licăresc înnegurate,
Şi din fundul ce-ngrozeşte străbătând, pare că-ţi zic,
C-aci, una lângă alta, zac fiinţe vinovate,
Cu victime înfierate de destinul inamic!
Însă dacă chiar lumina până sus abia pătrunde,
Zgomotul abia s-aude ca un vuiet subteran,
Şi multiplele ciocane căror stânca le răspunde
Cad p-al sării stei de piatră şi recad c-un murmur van.

Eu m-am coborât în ele plin de-a lor imensă taină
Şi ca într-un vis fantastic le-am parcurs şi le-am văzut,
Catacombe îmbrăcate într-a negurilor haină,
Cum îşi prelungesc reţeaua pe sub muntele tăcut.
Zgomotul de voci confuze pare ş-azi că-l aud încă
Câte inimi sfărâmate, Dumnezeule,-am văzut!
Câte chipuri sigilate de o suferinţă-adâncă,
Umbre searbăde şi triste pe la ochi-mi n-au trecut!
Am văzut şi tinereţea în deplina-i bărbăţie,
Cu suavele ei forme şi cu muşchii ei de fier,
Cu privirea ei în care arde-o stea de poezie,
Ridicând de disperare pumni nemernici către cer!
În zadar sunt însă toate. Cel ce intr-aci o dată,
Vinovat, sau poate numai, dus de un destin barbar,
Inimă, putere, viaţă, să-şi zdrobească singur cată,
Şi să lase-orice speranţă pentru vecinicie-afar’!
Am văzut şi bătrâneţea de ani mulţi în două frântă,
Cu o mână tremurândă ridicând greul ciocan
Cum îşi plimbă împrejuru-i ochii care te-nspăimântă.
Ochi în care nu mai arde nici-un simţământ uman!

Am văzut… şi-n taină sfântă întrebatu-m-am atunce,
Ce sunt oare-acele umbre şi de ce sunt ele-aci?
Într-a ocnelor urgie cine-n drept e să le-arunce?
Şi pe-a răului cărare cin’ le-a-mpins a rătăci?
Ce?… Se naşte omu-ntr-însul cu a răului menire?
Merge el ca să omoare numai pentru-a omorî?
Ce?… Tâlhar te-aţii la drumuri pentru gustul de răpire?
Ce?… N-aştepţi până ce foamea vine a te doborî?
Ce?… Eşti vinovat când iarna se coboară să te-ngheţe,
Fără s-aibi o bucătură, tu, nici copilaşii tăi?
Ce?… N-omori şi-i laşi să moară, pe când pot să se răsfeţe
Într-a banului orgie bogătaşii nătărăi?
Dar ce drept mai mult ca ţie le-a dat Dumnezeu sub soare?
Pentru dânşii-a făcut numai ca pământul să dea rod?
Îmi iei pâinea, — îmi iei viaţa, şi îmi ceri să nu te-omoare?
Eşti bogat, dar din spinarea bietului popor nerod!
Vai! Ce-am convenit cu toţii a numi societate,
Mult mai demnă ca tâlharii e de-acest cumplit locaş!
Statul e o ficţiune, iar dreptatea, strâmbătate,
Care duce omenirea dintr-un hop într-un făgaş!
Am văzut… Şi taina sfântă ce deplin mă cuprinsese
Îşi luă spre ceruri zborul părăsindu-mă-ngrozit…
Bolţile lung vuvuiră, facla-n mâini mi se stinsese,
Farmecu-ncetă, ş-afară, fără veste, m-am trezit!

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

Se spune că după un drum lung şi obositor Sf. Fecioară împreună cu Sf. Iosif au ajuns la Betleem, un orăşel situat mai jos de Ierusalim.
Simţind că i-a venit vremea să nască, Sf. Maria la rugat pe Sf. Iosif să găsească un sălaş unde să se adăpostească.
Au bătut din poartă în poartă, dar nimeni nu i-a primit. Ajunşi la casa lui Moş Ajun acesta i-a îndreptat la fratele său Moş Crăciun, deoarece el era sărac şi nu avea loc nici pentru copiii lui.
Pe la miezul nopţii au ajuns la Moş Crăciun, om bogat care avea case mari, grajduri pline cu vite şi o mulţime de oi. Cu toate acestea Moş Crăciun nu le-a dat adăpost în casă, i-a trimis în staulul vitelor.
Ziurel de ziuă Sf. Fecioară în ieslea cea săracă a născut pe Domnul Sfânt.
După ce Iisus a venit pe lume, grajdul s-a umplut de o lumină lucitoare ca lumina soarelui. În iesle s-au aprins zeci de făclii, iar paiele scânteiau ca nişte luminiţe.
Dimineaţă Moş Crăciun s-a dus să dea mâncare vitelor. A rămas mirat văzând grajdul înconjurat de o lumină neobişnuită, iar în iesle un prunc la care păstorii îngenuncheaţi se rugau. Îngerii din cer cântau din trâmbiţe cu flori de măr în mână.
Moş Crăciun şi-a adus aminte de cele spuse de proroci: “Dumnezeu va trimite pe pământ pe fiul său să mântuiască lumea. El se va naşte din Fecioară”.
A îngenuncheat alături de păstori şi cu lacrimi în ochi a cerut iertare lui Dumnezeu pentru fapta sa.
Pentru a-şi îndrepta greşeala, Moş Crăciun a hotărât să împartă averea copiilor. De atunci, în fiecare an, cu traista plină urcă în sannie trasă de cai albi şi colindă pământul în lung şi-n lat pentru a împărţi daruri copiilor.
După ce a murit, Moşul cel bun, a ajuns sus în ceruri de unde priveşte pe pământ să vadă ce fac copiii.
Un înger scrie într-o carte mare tot ce îi dictează moşul despre fiecare copil în parte: dacă s-a rugat, a ascultat părinţii, a învăţat la şcoală, într-un cuvânt faptele bune dar şi cele rele.
În noaptea de Crăciun coboară pe o rază de lună cu tolba plină de daruri până la pământ. Se urcă într-o sănioară care-l poartă pe la casele copiilor.
Pe Moşul cel adevărat de mult nu la văzut nimeni: deoarece Dumnezeu i-a dat harul de a se face nevăzut. El poate intra în casă pe fereastră, prin coşul de fum, pe gaura cheii sau chiar pe uşă. Lasă bradul încărcat cu beteală, beculeţe, daruri, sună din clopoţel, şi iese tiptil fără să fie văzut.
Când aud clinchete de clopoţel, copiii ştiu că Moş Crăciun a sosit cu daruri multe.
În amintirea acestui Moş bun, ziua în care se sărbătoreşte Naşterea Domnului se numeşte Crăciun.
Ziua premergătoare Crăciunului se numeşte Ajun deoarece Moş Ajun a călăuzit pe Sf. Fecioară şi pe Sf. Iosif spre casa lui Moş Crăciun.

Dintr-un picur, doi şi trei,
Streaşina a prins polei.
Ţurţuri lunguieţi, de gheaţă,
Strălucesc de dimineaţă.

Oana stă privind afară
Soarele de primăvară.
Barba gheţii străvezie
Scânteiază-n raza vie.

Când, deodată, jale-adâncă!
Ţurţuru-ncepu să plângă.
Stropi de apă, limpezi, iată,
Cad din barba sa-ngheţată.

Oana, nu te întrista!
Noaptea, apa va-ngheţa
Şi, din picurii zglobii,
Mâine ţurţuri noi vor fi.

Nu ştiu cum s-a făcut.
Tinereţea s-a dus, a trecut.
Arcul sprâncenelor mele s-a mai lăsat
Nu mai e mândru şi încondeiat.

Ce s-au făcut zilele răsunătoare,
vara mea cu grâu şi cicoare?
N-am să caut, n-am să-mi aduc aminte.
Toate erau mai frumoase-nainte.

Lumina egală
nu m-ademeneşte, nu mă-nşală.
Toate fructele spre care-am râvnit
s-au copt şi-n vis din nou au înflorit.

Da. Nu ştiu cum s-a făcut.
Pământu-i mic şi zările-au scăzut.
Nu se petrec minuni şi nu cad stele,
ca-n nopţile copilăriei mele.

Cu raza, bati din veci aceeasi cale,
Cum vii din nesfarsit inspre-nserari,
In umbra noastra faci din nou carari,
Sa Te primim cu svon de osanale.
Te daruiesti cu rodul toamnei Tale,
Doar celor care plang in asteptari,
Aluneci lin, cazand din zari in zari
Spre duhuri care stiu sa fie goale.
Tu treci mereu in neguri nesfarsite,
Sa biruiesti amurgul prin Calvar
Si-n taina frumusetii negraite,
Te nasti de sus in foc de raze iar,
Ca sa-mplinesti minuni fagaduite,
Lumina Tu, nespus de mare har!

îngerii mei au cele mai albe aripi
îngerii mei nu fură din inimă
nu te uită singur în groapa leilor
nu ceartă cu piatră grea
îngerii mei aud şi în linişte
văd şi în noapte
vorbesc în tăcerile mele
îngerii mei sunt mai vii decât icoanele cu lacrimi
mai aprinşi decât flacăra din candelă
stau cu mine de vorbă
atunci când voi nici nu stiţi că exist
îngerii mei sunt tot ce am
averea mea neîmpuţinată

de aceea
zi de zi îi vând pentru câte o bucată de humă.

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani.

Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian.

Înalţă-ţi lata frunte şi cată-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinicii sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii.

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
Viaţă-n libertate ori moarte” strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi.

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrămi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericul s-ar face vânzători.

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc.

N-ajunge iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne de Domnul că vii nu oprimim.

N-ajunge despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug de seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, cu oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm.

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri.
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri.

Preoţi, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’pământ.

(1848)

— Am, am instinct de câine:
Să latru până mâine;
Vroi să răspund menirii de câine credincios.
Cei buni pe lângă mine pot trece-n bună pace,
Iar cei răi să se teamă! Eu am cu ei a face,
La ei dau furios,
Am, am, am drit de câine
Să-i latru până mâine.
Aşa bătea-ntr-o noapte în târg la negustor
Un câine păzitor.
— Mă mir — îi zise oaia tot de la acea casă —
Cum nu urăşti lătrând,
Când lumii nici nu-i pasă
De-un câine hămăind
Şi cum poţi tu alege
Pe răi din acei buni?
— Pot, câinele răspunse, eu am instinct, am lege
De-a nu spune minciuni.
Vezi ist trecător simplu ce merge cu pas mare,
Statornic, aşezat;
El este bun, îşi cată de drum cu nepăsare
Şi trece nelătrat.
Dar iată, un rău vine; vezi-l cum tot pândeşte,
Se trage-ncetişor,
În gându-i furtişaguri, prădări închipuieşte,
E gata de-orice crimă, e gata de omor.
O! am să-l latru tare,
Am să-l veghesc la lume spre pildă, spre-nfruntare,
Şi în ograda noastră un pas
Nu am să-l las!
Îmi azvârle o pâine,
Vrea să mă-ademenească pornit de cuget rău:
Îi dispreţuiesc harul, am, am să bat mereu.
Atunci stăpânul casei a alergat la câine,
De care avu noroc,
Căci răul era gata să-l prade dându-i foc;
El netezi dulăul şi-i zise: “Ar fi bine
La-ndatoriri în parte să fim noi toţi ca tine.”