Ea se gîndeşte numai la ea
şi el se gîndeşte numai la el
şi eu mă gîndesc numai la mine
şi totul se-nvîrte în jurul
unui inel
ce ne cuprinde pe fiecare-n parte
şi asta e Viaţa
şi asta e Cel
ce spune că Umanitatea
nu e o fiară
ci este un miel.

O, de-aş ajunge să adorm odată!…
Mă doare ochiul de minuni şi fum.
Vreau să se-ntoarcă toate şi să bată,
să salte inimile vechi din drum.
Lăsaţi-mă! De ce mă luaţi pe sus?
Vreau să rămân aici, între vecini.
I-atât de galben cerul spre apus
şi prăbuşit cu clopote pe crini.
Tu cine eşti, care-ai pierdut cadenţa?
Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai ştiu
O, cât de mult vă voi iubi absenţa,
femei ce-mi faceţi cerul mai pustiu!
Lăsaţi-mă să stau! Nu vreau nimic
decât să zac la uşa piramidei,
în unghiu-acesta răcoros şi mic,
Cine mă strigă din deşert? Deschide-i!
Şi tu te duci? O, mai rămâi, iubito:
cuprinde-mă, şi stai, şi mai rămâi…
Dar umbra ta de fum de ce-ai grăbit-o?
Dă-mi fumul tău, şi fă-mi-l căpătâi.
Unde dispar atâţia pomi pe rând?
Opreşte-i tu, simun, în pragul zării!
Şi tu te duci?…Simt inima mişcând
ca sepiile verzi pe fundul mării.
Priveşte: peste tot se surpă crengi.
Omida patimei se face flutur,
şi fructele răsună ca tălăngi.
Adio, ceas în care să le scutur…
Şi tu te duci? Îţi voi iubi absenţa
şi gura limpede ca un inel.
Femei de aur, iar v-aud cadenţa;
Dar pasul vostru-i gol, şi cad în el.
O, blestemată inimă din mine,
De ce alergi prin colb cu pas târşit?
– Rămâi cu bine.
– Da, rămas cu bine
în jumătatea mea fără sfârşit…
Tu cine eşti, care-ai pierdut iar pasul?
Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai ştiu.
Curând în cerul meu va bate ceasul;
lăsaţi-mă – să n-ajung prea târziu.
O, de-ar veni suprema cutezanţă
cu gura de argint, Impalidata!
Vreau sărutarea ei nepământeană:
un fulger, întuneric iar, şi – gata…

Elita luase loc la parter
si prostii sus, aproape de cer.
In loja statea o intamplare cam abatuta
si un napraznic destin in mare tinuta.
Un dezastru tare cat zece
tot spera ca totul va trece.
Un naufragiu dormita in fotoliu
infasurat in lintoliu.
O raceala
vagabonda prin sala.
O inocenta
stralucea printr-o totala absenta.
Piesa era o rafuiala
intre virtute si greseala.
Scena era un sanctuar
prin care adevarul trecea foarte rar.
Actorii isi indrugau rolul,
dar, incet, ii inghitea namolul ;
in pauze, tacute aplauze,
la finale, tacute urale.
Si cand cazu cortina
toti se-ntrebau cine poarta vina
si cine-i autorul
care-a faptuit omorul,
in cinci acte, cu sete,
ca o crima pe-ndelete.
Atunci aparu la rampa Ariel
si jerbe de flacari si anemone
pentru mult prea onorabilii ” dramatis personae “.
Si aceasta fictiune, in tus, in carbune,
si spectacolul amuzant
au disparut in neant.

(“Intunecatul april “, 1937)

1
Mângâie-mi părul. Astăzi mi-i aspru şi sărat.
Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare…
De colburi nins, cu vânturi şi ploi amestecat,
În zgura de la trenuri scăldat şi-n stropi de mare.

Ce larg mă simt şi lacom şi niciodată plin!
Sorb prin pupile lumea şi-n taină cu auzul,
Nepotolit ca-n faţa paharelor de vin
Ce-mi scapără-n mustaţă stropi limpezi ca hurmuzul.

Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem,
Tam-tamuri de copite în mine aspre sună,
Dar tot mi-i dor de ducă, spre mine încă chem
Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.

Mă las purtat de focul aprins sub placa frunţii
Ca norii ce se lasă mânaţi de vijelii
Şi dornici să cunoască atingerea cu munţii,
Când trec prin brazi dau vamă şi rup din ei fâşii.

2
Am fost stup de pofte şi de miere,
Îmi frângeam spre stele-n clinchet un genunchi,
Gândurile, mâinile ridicau tăcere
Şi melancolie densă şi putere
Spre multiplicata faţă ce mă cere

Pentru veşnicie, pentru înviere –
Veveriţe albe lunecând pe trunchi.
Pentru ce acestea toate le mai spun?
Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?

Ai venit când toamna soarele-şi sugea –
Astfel niciodată n-are să-i mai sugă
Razele-i lucide. – Şi asemenea
Soarelui, plecasem pletele, a rugă.

Ai tras podul, poarta. Şi zidiri roşcate,
Crenelări severe, iederi în apus,
Închizând atâtea fumuri inelate,
Purităţi de pâclă strânsă sub lăcate,
Şi vâltori de sânge cu ecou ce bate
În pereţi de clopot ceruit, să-noate
Au pornit; şi-n zarea zărilor s-au dus.

Şi s-a stins în minte ultimul meu gând.
Parcă-mi eşti alături încă. Până când?

Oh, dacă putea-voi iarăşi să-mi dezdoi
Amândoi genunchii, cred că peste noi,
Mie semănându-mi, soarele şi azi
Ar privi cenuşa unde-ncepi să cazi
Neclintit ca-n vară din decisu-i unghi.

Dar pământu-mi leagă fragezii genunchi.

3
Deci a venit şi toamna cu palele-i tristeţi
Şi curg încete frunze şi-s paşii mei înceţi,
Pe-arginturile minţii tresaltă întrebări,
Cum joacă pe icoană lumini de lumânări.

Şi îngheţate colburi pe vânt se zbat mereu.
Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,
Şi-atârnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf
Atât de mort acolo şi zdrenţuit de praf.

Iar oamenii-s mai singuri mişcându-se-ntre ei,
Le-a pus pe feţe toamna un vineţiu polei
Şi se crispează râsul puţin câte puţin…
Studentei, de acasă i s-a trimis un vin,

Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,
Ca mămăliga bună, ca pâinea de sub ţest,
Şi m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit
A curs, în clipocirea acestui vin, topit,

Şi ce reproşuri poate şi nedormite nopţi
Curg în lividul sânge al strugurilor copţi,
Şi vinul lăudându-l pleoapele mi-am strâns
Şi nebăgat de seamă în mine surd am plâns.

4
De ce-am crezut de-atâtea ori
Că-mi place-o floare numai dintre atâtea flori,
De ce-am crezut că o iubesc şi-apoi
Găseam o altă floare cu foile mai moi?

Oh, cât de largă-i lumea: iubind şi răspunzând
O caut şi o mângâi fir după fir, pe rând,
Fără să-ntreb vreodată de şi-a ivit doar mie
Gingaşa crizantemă întreaga ei tărie.

S-o am întreagă-n mine, mi-ajunge doar o dată
Gingaşa crizantemă să fie sărutată.
Mi-i dat de-aceea-n lume nicicând să nu fiu ram,
Ci alb noian de nour şi linişte să n-am.

5
Să observaţi că niciodată
N-am fost singur cu mine cum mulţi au crezut.
Tot ce-am iubit, niciodată
N-am mistuit într-al timpului paşnic trecut.

Tot ce-am putut să privesc
Mi s-a părut din cale-afară
De crunt ori dumnezeiesc –
Nu i-am dat voie să moară.

Sub zenit
Am să fiu fericit
Când cineva,
Descifrându-mi litera şi inima mea,
Va putea fi privit
Râzând, ori rânjind,
Ori plângând.

Invidia neagră în van se tot luptă
C-o inimă vilă, perfidă, conruptă.
Să sfarme aceea ce voi aţi creat,
Căci Iadul la ceruri s-atingă nu poate
Şi-n sumbru-ntuneric Satana să-noate
Mereu e forţat!

În van contra voastră pigmeii cutează
Să-şi verse veninul de care turbează,
Pigmeii ce-n lume nici urmă nu las’!…
Ei vor ca să zboare cu aripi de ceară
Şi lesne le-nmoaie lumina solară
Spre soare-nainte de-a face un pas!

Audacie mare pe dânşii-i domneşte
Când micul lor suflet amar vă huleşte!…
Triumful lor însă e-n veci momentan!
Byron n-a fost oare, chiar el, a lor pradă?
Şi-ndată pigmeii putură să vadă
Că luptă în van!

O! Geniuri! vouă această cântare
Închin, căci voi singuri fuserăţi în stare
Invidia oarbă a nesocoti,
Urmând înainte pe calea frumoasă
Atâta de dulce ş-atât de spinoasă
Ce-atâţia cutează a dispreţui!

Şi ţie, junime, în care străluce
Scânteia cea sacră cu flacăra-i dulce,
Debilele-mi versuri şi ţie dedic;
Mergi dar înainte şi nu privi-n urmă
Mulţimea de oameni compacţi într-o turmă
Cu sufletul mic!

Derâdă! derâdă! fiinţele brute
Şi geniul vostru ş-a voastră virtute!…
Voi mergeţi-nainte!… Lăsaţi-i pe ei!
Desfrâul le roade şi viaţă, şi minte…
Tartarul cel negru le este părinte!
La formă sunt oameni, la suflet, pigmei.

(Buffon laisse gronder l’envie,
C’est l’hommage de sa terreur.
Que peut sur l’éclat de ta vie
Son obscure et lâche fureur!…
LEBRUN )

în duminici ploioase
cu nori nedumeriţi şi mătuşi cu vecini şi dileme
ne privim corpul ascuns îndărătul ferestrelor mate
ne căutăm chipurile de demult în
fotografii uitate cu neantul prelins pe hârtia lucioasă
în duminici ploioase ne îmbrăcăm tristeţile prea mari agoniile prea corecte
ne încercăm în faţa oglinzii iluziile nesperate
şi toate vieţile noastre
de probă.

Venind de departe cu zborul întins
S-oprise deasupra Ceahlăului nins,
Ş-apoi din rotiri tot mai strâmte-n cuprins
Căzu, ca să prindă vro pradă,
Cum uneori parcă vezi fulgerul stins

Pe când nici nu-ncepe să cadă.
Eu nu ştiu, fui vesel ori trist în acel
Ocol ce-l făcui împreună cu el,
Că-ntâi îmi păruse că-i vis şi mă-nşel
Dar bine venitu-mi-a-n minte
Vulturul văzut în rotire la fel
Cu ani de viaţă nainte.

Un pisc singuratic al muntelui plin
De colţuri de stâncă, cu zborul său lin
Acela-l rotea prin văzduhul senin
În sute de cercuri egale,
Şi-n fiece zi şi tot timpul vecin
Umbririlor nopţii din vale.

Păstorii spuneau că păzeşte pe-ai lui,
Că-n rece cuib scoate părechea sa pui
Şi hrană-i ducea ori pe-aceea ce nu-i
La staul pe-amurg, din mioare,
Ori cerbi sugători ce se culcă sătui
Sub brazii ce-acopăr izvoare.

Şi parc-aş vorbi ca de lucruri de ieri,
Ce drag îmi era nesătulei vederi!
Când singur în largul înaltei tăceri
Brăzda cu rotirea sa golul;
Şi-uimit cum de-a lungul atâtora seri
Eu stam urmărindu-i ocolul.

Dar groaznic venit-a-ntr-o zi, din apus
O noapte cu-atâta-ntuneric c-a pus
În minte-ne stavili putinţii de-adus
Aminte ce-i timpul şi locul,
Şi-urlau în cumplita cădere de sus
De-a valma şi apa şi focul.

Ci-ncet se făcu şi-o lumină ca-n zori,
Iar ziua, ce prinsă de-ai spaimei fiori
S-ascunse pitită-ntre ceruri şi nori,
Se-ntoarse, şi soare fu iară,
Şi-apusu-i stârnit-a minuni de culori,
Cum nu mai fu-n lume vro seară!

Iar sufletu-n noi ce şi-acum tremura,
De farmec cuprins, ca pierdut se mira!
Dar unde-o fi piscul? Căci nu mai era
Şi-n locul lui gol şi lumină
Vulturul, el însă şi-acu-nconjura
O stâncă trăsnită-n ruină.

Deodată cu ţipet se-ntoarse napoi,
Ca unul ce-şi schimbă gândirea, şi-apoi
Spre văi, şi departe, cu zborul greoi
Încet ni se stinse vederii.
De-atunci nu-l văzură nici alţii, nici noi
Rotind în luminile serii.

Supt un mal legata plută,
Se mai mişc-abia. Duios
Geme apa-n veci zbătută
Ca prin vis, sub iaz la moară.
Luna tot mai jos scoboară
Tot mai jos, mai jos.

A, apus! Şi dintr-o dată
Nu mai vezi nici deal, nici drum,
Totu-n zarea-ntunecată
Şi-a pierdut şi loc şi nume,
Nu cred c-a mai fost pe lume
Noapte ca acum.

Parcă-i mort de veacuri satul
Şi trudit de-atâta clint
Doarme-adânc întunecatul
Codru-n văi, iar la răstoace
Plopii-au început să-şi joace
Frunzele de-argint.

Dar din aripi bat cocoşii,
Răscolind văzduhul mut.
Albe-ntâi şi tot mai roşii
Zorile şi-ntind lucoarea –
Din zăvoi, privighetoarea
Iarăşi a-nceput!

Ia sculaţi voi gazde mari
Ia sculaţi români plugari
Ca vă vin colindători
Noaptea pe la cântători,
Nu vă vin cu nici un rău,
Ci v-aduc pe Dumnezeu,
Dumnezeu cel mititel,
Mititel şi-nfăşăţel
De la uşe pân’ la masă
Faşa-i dablă de mătasă
Cu scufie de bumbac
Moale să-i fie la cap
Este-o plata nestemată
Ce cuprinde lumea toată
Busuioc verde pe masă
Rămâi gazdă sănătoasă
La mulţi ani cu sănătate
Să vă dea Domnul de toate.