Tin locul unei pietre de pavaj,
Am ajuns aici
Printr-o regreatabila confuzie.

Au trecut peste mine
Masini mici,
Autocamioane,
Tancuri
Sitot felul de picioare.

Am simtit soarele pana la
Si luna
Pe la miezul noptii.

Norii ma apasa cu umbra lor,
De evenimente grele
Si importante
Am facut bataturi.

Si cu toate ca-mi port
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit
Cateodata ma pomenesc urland:

Circulati numai pe partea carosabila
A sufletului meu,
Barbarilor!

Uneori dimineaţa
Mă trezesc îngheţată
Şi, pe jumătate adormită încă,
Trag, somnoroasă şi zgribulită, pe mine
Trupul meu tânăr,
Cald, mătăsos,
În care mă învelesc
Clănţănind copilăreşte din dinţi,
Fericită că încă o zi,
O zi întreagă
Voi fi
La adăpost de veşnicie.

Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:
“Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…
Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!”
Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt
Şi o cămaşă ruptă bucăţi pe dedesupt,
Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă
Zbura ca o lumină de glorie mareaţă,
Şi-n ochii lui de vultur adânci, vioi şi mari
Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze părea încoronată.
Calică-i era haina, dar străluceau pe ea
Şi crucea “Sfântul Gheorghe” ş-a “României Stea”.
Românul venea singur pe drumul plin de soare,
Când iată că aude fanfare sunătoare
Şi vede nu departe în faţa lui venind
Un corp de oaste mândră în aur strălucind.
Erau trei batalioane de garda-mpărătească
Mergând voios la Plevna cu dor s-o cucerească.
În frunte-i colonelul semet, pe calu-i pag,
La bravii săi tovarăşi privea ades cu drag,
Şi inima în pieptu-i bătea cu foc, deşteaptă,
Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i aşteaptă.
Deodat’ el dă cu ochii de searbădul român
Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrân,
Şi mult se minunează, şi nici că-i vine-a crede
Când crucea “Sfântul Gheorghe” pe sânul lui o vede
Ş-opreşte regimentul, iar bravul colonel
Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el
Şi-i zice cu blândeţe: “De unde vii, străine?”
“Vin tocmai de la Plevna.” “Cum e acolo?” “Bine.”
“Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-a dat?”
“Chiar domnitorul nostru ş-al vostru împărat.”
“Dar pentru care fapte?” “Ştiu eu?… Cică drept plată
Că am luat eu steagul reduţei… şi pe dată
Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit în şant…”
“Dar ce rang ai, voinice?” “Am rang… de dorobanţ!”
Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, dă un ordin… Pe loc, tot regimentul
Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă trăgând al lui picior.

Mirceşti, decembrie 1877

Visuri trecute, uscate flori
Ce-aţi fost viaţa vieţii mele,
Când vă urmam eu, căzânde stele.
Cum ochiul urmă un meteor,

V-aţi dus cu anii, ducu-vă dorul.
Precum cu toamna frunzele trec;
Buza mi-e rece, sufletul sec,
Viaţa mea curge uitând izvorul.

Candela ştersei d-argint icoane
A lui Apolon, crezului meu,
Mă topesc tainic, însă mereu
De ale patimilor orcane.

Sau ca un nour gonit de vânt,
Alerg pe calea vieţii mele,
O buhă care, ţipând a jele,
Bântuie urma unui mormânt.

Viaţa-mi se scurge ca şi murmura
Ce-o suflă-un crivăţ printre pustii,
Mă usc ca crucea pusă-n câmpii
Şi de blesteme mi-e neagră gura.

Îmi târăsc soarta ca un vultur
Ce îşi târăşte aripa frântă,
Viscolul iernii moarte îi cântă,
Moarte, îi râde tot de-mprejur.

Am uitat mamă, am uitat tată,
Am uitat lege, am uitat tot;
Mintea mi-e seacă, gândul netot.
Pustiul arde-n inima-mi beată.

Numai prin caos tu îmi apari,
Cum printre valuri a navei velă,
Cum printre nouri galbena stelă,
Prin neagra noapte cum un fanar.

Te văd adesea frunte senină
Ca şi gândirea lui Dumnezeu,
Sufletu-ţi arde-n sufletul meu
C-o flamă dulce, tainică, lină.

Gândind la tine nu voi să mor,
Îmi blastăm însuşi eu mântuirea,
Orb, nebun, care blastămă firea,
Ce-ar vrea din frunte-i să sting-un nor.

Dar dacă gândul zilelor mele
Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,
Şi dacă pentru sufletul meu
Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:

Voi, când mi-or duce îngerii săi
Palida-mi umbră în albul munte,
Să-mi pui cununa pe a mea frunte
Şi să-mi pui lira de căpătâi.

Sună pietricică-n vale,
Cine-a pus ţara la cale
Şi acum la bătrâneţe
S-a întins pe criticale?

Ţi-am citit cu indulgenţă
Şi cu-amor eu criticaua,
O hazlie-impertinenţă,
Bat-o poarca, mânce-o caua.

Zice Darwin după tine
Cum că omul e-o maimuţă ­
Simt humorul de gorile
Când dezmiard-o pisicuţă.

Pisicuţă criticoasă,
Ce îţi speli curata labă
Şi-ţi întorci dulce mustaţa,
Fii de treabă, fii de treabă!

Nu se scuipă-aşa în oameni,
Nu se mâncă astfel linte.
Fă politică, iubito,
Fii cuminte, fii cuminte!

Acolo vei putea spune
Tot ce vrei ­ căci ş-aşa nime
Nici te-aude, nici te crede,
O sublime, o sublime.

Nu se trec la noi potcoave
De la iepe demult moarte ­
Pune-te de-nvaţă, dragă:
Nu ştii carte, nu ştii carte.

Am privit de sus pământul învârtindu-se sub mine
Ca o noapte închegată purtând demonii pe sine:

Am văzut pe el durerea despletită alergând,
Scoţând gemete cumplite, mări de lacrime făcând,
Şi veninul ei în clocot pân la porţile cereşti
Să-nălţa şi cădea iarăşi peste inimi omeneşti.

Am văzut hidoasa crimă cu ochi mari şi sângeraţi,
Cu cuţitul într-o mână şi cu dinţii încleştaţi,
Neagră, vânătă la faţă şi cu buzele uscate,
Cătând sânge cald să soarbă din vro inimă ce bate.

Am văzut turbate furii cu figuri îngrozitoare,
Ochi deschişi ca guri vulcanici, cu priviri fulgerătoare,
Cu lungi braţe tremurânde şi cu gheare ascuţite,
Cu furtună-n a lor suflet şi cu trăsnete cumplite.

Am văzut neruşinarea, am văzut-o dezbrăcată,
Cu corupţia pe buze şi cu inima-nsetată
De plăceri neomenoase, lipind de profanu-i sân
Gura oarbei tinereţe şi storcând în ea venin.

Am văzut deşertăciunea, uriaşă,-mpodobită,
A nimicului regină, de mărire ameţită,
Rătăcind, oarbă de visuri, după-nalte idealuri,
Ca o scândură zvârlită pe o mare făr de maluri.

Am văzut războiul crâncen, monstru nesăţios şi crunt,
Lacom băutor de sânge, pălmuind veacul cărunt,
Făcând un călău din omul liniştit şi muncitor
Şi din holda semănată câmp de groază şi omor.

Am văzut talente-n zdrenţe, Cinstea de foame murind.
Am văzut Puterea mândră pe Dreptate pălmuind,
Sărăcia-n jgheab de rele ca în guri de lei zvârlită;
Ş-Avuţia nemiloasă, în orgie tăvălită.

Am văzut nespuse viţii demonii neadormiţi,
Uricioşi ca ceasul morţii şi ca moartea nemblânziţi,
Fără cap, cu trup de patimi, şi cu braţele de crime,
În prăpăstii fără funduri îmbrâncind biata mulţime.

Apoi totul se ascunde într-un negru-ngrozitor…
Spăimântat sării din patu-mi… Mă visasem într-un nor.

(Amicului meu C. Alessandrescu’)

Mor multe şiraguri de clipe,
Şi nimeni nu-mi bate la poartră
Când vremea-mi aşterne pe suflet
Cenuşa ei aspră şi moartă.

Vin neguri cu noaptea pe umeri,
Şi bezna mă-nghite, nătângă,
Şi viforul vine, păgânul,
A viselor aripi să-mi frângă.

Nu-i rază să-mi mângâie fruntea,
Încet coborându-mi din stele…
Mai străluci-va vreodată
Altaru-nchinărilor mele?

Stejarul nădejdilor multe
Îşi scutură frunzele moarte…
Vai, tu eşti atât de frumoasă,
Şi tu-mi eşti atât de departe…

(1905)

Frumos ca îngerii din cer
E visul ce-n adânc mister
Urzesc!

În mii de feluri îl prefac,
Căci albele conture-mi plac.
O! Vis frumos, cât te iubesc!

Când din-nălţime te cobori
Cu ochii tăi scânteietori,
O! vis,

Vis parfumat de buze dulci,
Tu vii cu mine să te culci,
Ş-alunec în al tău abis!

Frumos cum nu e pe pământ
Nici om, nici cuget, nici cuvânt,
Vis alb

Încoronat de primăveri,
Că te iubesc n-o ştii de ieri
Nici tu, nici corpul tău rozalb.

În schimb de mă iubeşti şi tu
Fiindcă soarta nu putu
Să-mi ia

Nici inimă, nici ochi, nici minţi,
Oh! strânge-mă la sâni fierbinţi,
Să nu mai simt durerea mea.

Fă-mi loc în floarea ta de crin
Să nu m-ajungă alt suspin
Decât

Suspinul unei voluptăţi
Într-însul cu eternităţi,
Ce sunt scutite de urât.

Primeşte-n ochii tăi profunzi,
Privirile să mi le-ascunzi…
Voiesc

Să mai sărut cum sărutam,
Să-ţi dau tot sângele ce am
Şi sub plăceri să-nnebunesc!

Iar când vom fi transfiguraţi,
Ca doi columbi înaripaţi,
În sus

Luând-o prin văzduhul alb,
Eu corp albit, tu corp rozalb.
Să dispărem către apus!

Zici c-ai vrea prieteneşte
Să iubeşti, să fii iubită;
Zici c-amorul te-ngrozeşte,
Că e patimă cumplită;
Zici că este trecătoare
Flacăra-i cea arzătoare!
Şi ce nu e trecător?
După vara cea bogată
Vine iarna-ntărâtată,
Bate vânt îngrozitor.
Trandafirul din grădină,
Înflorit de dimineaţă,
Zace veşted pe tulpină,
După ziua de viaţă.
Dar căci iarna şi durerea
Sunt condiţia vieţii,
Trebuie să las plăcerea,
Bunurile tinereţii?
Căci zâmbirea-ţi graţioasă
Vremea o să ţi-o răpească,
Trebuie, cât eşti frumoasă,
Nimeni să nu te iubească?
Aşa cum miroşi o floare,
Care trece, care moare,
Care mâine n-o găseşti?
Primăvara,-a ei zâmbire,
De ce-nvie-a ta simţire,
Iarna nu ţi-o-nchipuieşti?
O, ascultă-mă, dorită,
Scumpă, dragă Emilie!
O zi bună, fericită,
E o parte din vecie.
Vezi, plăcerile uşoare,
Împrejurul tău unite,
Dănţuiesc fără-ncetare,
De amor povăţuite:
Te-mpresor cu mulţumire,
Fiecare ţi se-nchină,
Şi amorul cu mâhnire
Te priveşte şi suspină.
Dă-le, dă-le ascultare;
Pentru tine adunate,
Poezii şi proză
Sub colore de mirare,
Vor şti lumea să-ţi arate.
Până n-ajungi timpul rece,
Bucură-te de natură:
Apoi când vremea va trece
Peste-a inimii căldură,
Când din hora încântată,
Ce viaţa ta cuprinde,
Cu o faţă întristată,
Graţiile s-ar desprinde
Când odată şi-or lua zborul
Tinereţe, bucurie,
De-i pofti atunci amorul,
L-om numi o nebunie:
Îţi voi fi prieten, frate,
Îţi voi fi orice îţi place,
Şi de lume şi de toate
Împreună ne-om desface.

(Emiliei)