Am privit de sus pământul învârtindu-se sub mine
Ca o noapte închegată purtând demonii pe sine:

Am văzut pe el durerea despletită alergând,
Scoţând gemete cumplite, mări de lacrime făcând,
Şi veninul ei în clocot pân la porţile cereşti
Să-nălţa şi cădea iarăşi peste inimi omeneşti.

Am văzut hidoasa crimă cu ochi mari şi sângeraţi,
Cu cuţitul într-o mână şi cu dinţii încleştaţi,
Neagră, vânătă la faţă şi cu buzele uscate,
Cătând sânge cald să soarbă din vro inimă ce bate.

Am văzut turbate furii cu figuri îngrozitoare,
Ochi deschişi ca guri vulcanici, cu priviri fulgerătoare,
Cu lungi braţe tremurânde şi cu gheare ascuţite,
Cu furtună-n a lor suflet şi cu trăsnete cumplite.

Am văzut neruşinarea, am văzut-o dezbrăcată,
Cu corupţia pe buze şi cu inima-nsetată
De plăceri neomenoase, lipind de profanu-i sân
Gura oarbei tinereţe şi storcând în ea venin.

Am văzut deşertăciunea, uriaşă,-mpodobită,
A nimicului regină, de mărire ameţită,
Rătăcind, oarbă de visuri, după-nalte idealuri,
Ca o scândură zvârlită pe o mare făr de maluri.

Am văzut războiul crâncen, monstru nesăţios şi crunt,
Lacom băutor de sânge, pălmuind veacul cărunt,
Făcând un călău din omul liniştit şi muncitor
Şi din holda semănată câmp de groază şi omor.

Am văzut talente-n zdrenţe, Cinstea de foame murind.
Am văzut Puterea mândră pe Dreptate pălmuind,
Sărăcia-n jgheab de rele ca în guri de lei zvârlită;
Ş-Avuţia nemiloasă, în orgie tăvălită.

Am văzut nespuse viţii demonii neadormiţi,
Uricioşi ca ceasul morţii şi ca moartea nemblânziţi,
Fără cap, cu trup de patimi, şi cu braţele de crime,
În prăpăstii fără funduri îmbrâncind biata mulţime.

Apoi totul se ascunde într-un negru-ngrozitor…
Spăimântat sării din patu-mi… Mă visasem într-un nor.

(Amicului meu C. Alessandrescu’)

Frumos ca îngerii din cer
E visul ce-n adânc mister
Urzesc!

În mii de feluri îl prefac,
Căci albele conture-mi plac.
O! Vis frumos, cât te iubesc!

Când din-nălţime te cobori
Cu ochii tăi scânteietori,
O! vis,

Vis parfumat de buze dulci,
Tu vii cu mine să te culci,
Ş-alunec în al tău abis!

Frumos cum nu e pe pământ
Nici om, nici cuget, nici cuvânt,
Vis alb

Încoronat de primăveri,
Că te iubesc n-o ştii de ieri
Nici tu, nici corpul tău rozalb.

În schimb de mă iubeşti şi tu
Fiindcă soarta nu putu
Să-mi ia

Nici inimă, nici ochi, nici minţi,
Oh! strânge-mă la sâni fierbinţi,
Să nu mai simt durerea mea.

Fă-mi loc în floarea ta de crin
Să nu m-ajungă alt suspin
Decât

Suspinul unei voluptăţi
Într-însul cu eternităţi,
Ce sunt scutite de urât.

Primeşte-n ochii tăi profunzi,
Privirile să mi le-ascunzi…
Voiesc

Să mai sărut cum sărutam,
Să-ţi dau tot sângele ce am
Şi sub plăceri să-nnebunesc!

Iar când vom fi transfiguraţi,
Ca doi columbi înaripaţi,
În sus

Luând-o prin văzduhul alb,
Eu corp albit, tu corp rozalb.
Să dispărem către apus!

Zici c-ai vrea prieteneşte
Să iubeşti, să fii iubită;
Zici c-amorul te-ngrozeşte,
Că e patimă cumplită;
Zici că este trecătoare
Flacăra-i cea arzătoare!
Şi ce nu e trecător?
După vara cea bogată
Vine iarna-ntărâtată,
Bate vânt îngrozitor.
Trandafirul din grădină,
Înflorit de dimineaţă,
Zace veşted pe tulpină,
După ziua de viaţă.
Dar căci iarna şi durerea
Sunt condiţia vieţii,
Trebuie să las plăcerea,
Bunurile tinereţii?
Căci zâmbirea-ţi graţioasă
Vremea o să ţi-o răpească,
Trebuie, cât eşti frumoasă,
Nimeni să nu te iubească?
Aşa cum miroşi o floare,
Care trece, care moare,
Care mâine n-o găseşti?
Primăvara,-a ei zâmbire,
De ce-nvie-a ta simţire,
Iarna nu ţi-o-nchipuieşti?
O, ascultă-mă, dorită,
Scumpă, dragă Emilie!
O zi bună, fericită,
E o parte din vecie.
Vezi, plăcerile uşoare,
Împrejurul tău unite,
Dănţuiesc fără-ncetare,
De amor povăţuite:
Te-mpresor cu mulţumire,
Fiecare ţi se-nchină,
Şi amorul cu mâhnire
Te priveşte şi suspină.
Dă-le, dă-le ascultare;
Pentru tine adunate,
Poezii şi proză
Sub colore de mirare,
Vor şti lumea să-ţi arate.
Până n-ajungi timpul rece,
Bucură-te de natură:
Apoi când vremea va trece
Peste-a inimii căldură,
Când din hora încântată,
Ce viaţa ta cuprinde,
Cu o faţă întristată,
Graţiile s-ar desprinde
Când odată şi-or lua zborul
Tinereţe, bucurie,
De-i pofti atunci amorul,
L-om numi o nebunie:
Îţi voi fi prieten, frate,
Îţi voi fi orice îţi place,
Şi de lume şi de toate
Împreună ne-om desface.

(Emiliei)

Priveghiuri lungi de toamnă. În sfeşnic lumânarea
Se luptă-n întuneric, tot scăpătându-şi zarea,
Precum se luptă somnul cu jalea ce te-apasă
În liniştea ploioasă…

Deodată triste glasuri sporesc mocnita jale,
Bat fâlfâiri greoaie deasupra casei tale…
Se face iar tăcere… — şi te străbat fiorii:
Ne lasă şi cocorii!

“Fugiţi, fugiţi departe, întârziate stoluri,
Să nu v-apuce-n câmpuri îngheţul de la poluri!…”
Suspină trist în urmă, foşnindu-şi frunza moartă,
Salcâmul de la poartă…