Floricica, mititica,
A plecat să-şi ia pisica.
S-a întors cu-n căţeluş
Şi acela e de pluş!
Tsing-Ly-Tsi stă-n prispa de-aur,
Cu ochi mici ca de ghierlan,
Sub de-argint frunzos tezaur,
Casa e de porţelan.
Lângă ea, pe-acelaşi plan,
Pomi albaştri, zbor de graur;
Tsing-Ly-Tsi stă-n prispa de-aur,
Cu ochi mici ca de ghierlan.
Spre-a-şi croi al vieţii plan,
Asudat-a ca un faur;
Un măreţ de smalt balaur
Poartă prins l-al său colan.
Tsing-Ly-Tsi stă-n prispa de-aur.
,Voiesc, iubite pictor, o pânză cum n-a fost…
Să văd din întuneric că iese-n pielea goală
Satana care-n mine stârneşte o răscoală
Pe când zadarnic caut de el un adăpost.Îl văd frumos şi searbăd, aproape o fecioară,
Având pe-o gingăşie de Bacchus indian
O frunte visătoare sub păr de-atenian
Şi-n buzele-i de flăcări cutremure ce-omoară.
Fă-l dulce totdeodată ca taina unui vis
Ce-n leagănu-i de aur te-adoarme cu blândeţe
Atunci când plin de viaţă şi beat de tinereţe
Te laşi pe nesimţite s-aluneci spre abis.
Sau scoate-l dimpotrivă din negura cu şoapte,
Nălucă fără seamăn cu ochii scânteinzi,
Întocmai cum e-n clipa sălbaticei izbânzi
Când sufletul mi-l soarbe în fiecare noapte.”
Şi jalnica fiinţă, furată de-aiurare,
Când pasul şi-l mai duse prin largu-atelier,
Isterica privire pe nişte lănci de fier
S-opri încremenită de-a lor străfulgerare.
Apoi, din frământarea lucioasă ce zărea
Că sapă împrejuru-i o roşie vâltoare
Din care e ajunsă de flăcări arzătoare,
Simţi că se aruncă Satana peste ea.
Pe dupa sure, linga cimitir
o pasare s-a dezbracat de pene,
poate ca i-o fi fost un soi de lene
sau poate-un fel de sila si sictir
de-a duce pin’la capat sfinta fraza,
inconstienta zborului fixat
de-un arhitect necunoscut în sat
dar banuit în aerul de-amiaza
Două muşte sprintenele
În ţări străine porneau
Şi pe albină cu ele
Cam astfel o îmbiau:
— Hai să mergem, surioară!
Papagalii toţi ne-au spus
Că pe-acolo-i numai vară,
Soarele n-are apus.
Libertatea predomneşte
În tot ce-i vieţuitori
Şi dreptatea nu scuteşte
Nici de muşti-ucigători.
Iar aice… oh! ce soartă!
Să trăieşti în ţara ta,
Aci vie, aci moartă,
Fără a te desfăta.
Păiajenii pe la ţară
În mreajă ne potopesc;
Iar prin târguri, peste vară,
Ca pe duşmani ne gonesc.
Apărători, rea hârtie,
Toate s-au descoperit;
Vii să guşti din farfurie
Şi pe loc te-ai otrăvit.
La mezelicuri capace
S-au răspândit de ajuns;
Apoi răul ce ne face
Paharul cu miere uns!..
— Cale bună, muşti, de-aice!
Le zise albina lor.
Eu rămân, căci sunt ferice
Şi în ţară-mi voi să mor.
Pămîntenii, mic şi mare,
Ai mei faguri toţi iubesc;
Şi pentru-a mea bunăstare,
Vara, iarna, îngrijesc.
Iar voi, oriunde vă-ţi duce,
Dacă şi-n acele ţări
Vreun bine nu-ţi aduce,
Nu veţi afla desfătări.
Acel ce pentru-a lui ţară
În faptă face folos,
Orice rău îl împresoară,
Nu o lasă bucuros;
Iar acel ce nu lucrează
La edificiul comun
Singur se expatriază,
Căci nimic nu face bun.
Trăim o bună parte din viaţă printre morţi.
Citim în cărţi poeme de-o mie de ani spuse
Şi muzici ascultăm, demult compuse,
Şi-n vis vorbim cu vechi prieteni morţi;
E-o lume, de neant înconjurată,
Care prin moarte-şi capătă durată
Şi fiinţează-n noi prin nefiinţă.
– Şi ne-nşelăm cu strania credinţă
Că ispăşim cu mari păreri de rău
Greşelile de-odinioară,
Care pe alţii i-au făcut să-i doară,
Când nu gândeam ce-i bine şi ce-i rău
Şi când cu nepăsare şi-n neştire
Trăim în nemiloasa devenire.
Dar nimeni n-ar putea să mai învie.
Ce-a fost stricat, jignit pe veşnicie.
Şi doar numai părerea de rău mereu e vie.
(„Vis şi căutare”, 1979)
Mi-a îngânat stăpâna: “Nu-n file-ngălbenite
Stă-mbălsămată taina măririi strămoşeşti.
Amurgul rug de purpuri aprinde: de-l priveşti,
Se-nfiripă-n vâlvoarea-i vedenii strălucite.
Căci, uriaşe stoluri la zări încremenite,
Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti,
Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti
Umbrind cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite.
Dar ceaţa serii-neacă troianele de jar.
Atunci mergi de te-aşază sub un bătrân stejar,
Ascultă mândrul freamăt ce-n el deşteaptă vântul,
Ca-n obositu-ţi suflet de vrajă răzvrătiţi,
Când negrul văl al nopţii înfăşură pământul,
În gemăt să tresalte străbunii adormiţi.”
(1910)
A vrut Dumnezeu să scrie
Şi nici nu era hârtie.
N-avea nici un fel de scule
Şi nici litere destule.
C-un crâmpei de alfabet
Mergea scrisul foarte-ncet.
N-aş vrea nici atât să-l supăr
Cât piperul de ienupăr,
Dar o să vă spui ceva:
Nici carte nu prea ştia.
Orişice învăţăcel
Ştie mult mai mult ca el.
El, care făcuse toate,
Nu avea certificate.
Câtu-i Dumnezeu de mare
N-are trei clase primare.
La citit se-mpiedică,
Nu ştie-aritmetică.
Ştie-atât: numai să facă.
Ia oleacă, pune-oleacă.
Face oameni şi lumină
Din puţin scuipat cu tină,
Şi dintr-un aluat mai lung
Scoate luna ca din strung.
Papagalul şi păuna
Şi-au smuls pana, câte una,
Ca să-i facă pinsulă
Domnului din insulă,
Coliba de pe pământ
A Celui Înalt şi Sfânt
Find clădită de peşti meşteri
Între talaze şi peşteri.
El a luat mai bine-o pană
De la ţarca năzdrăvană
Şi-ascuţindu-şi-o-ntre deşte,
Despicând-o şcolăreşte,
Şi-a făcut condei, în stare
A scrie şi pe piatră tare.
A-ntins cerul ca o coală
În toată Tăria goală.
Însă pana nu scria.
A luat atunci o nuia
Şi a însemnat cu ea,
Cu argint, stea lângă stea.
Şi ca să vadă pe schele,
A făcut şi cruci de stele.
Ce-a scris noaptea s-a zvântat,
Apoi, pân’ la scăpătat,
Cu sugătoare de soare –
Şi ziua şi pe-nserare –
A citit şi tot a şters,
Câte-o vorbă, câte-un vers,
Şi câte o dată, fată,
Toată foaia, cartea toată,
Fincă Dumnezeu ce-a vrut
P-ormă nu i-a mai plăcut.
Că din scrisele prea drese
Nici lucru prea bun nu iese.
Cât a scris el cerul tot,
Să spui drept, a şti nu pot.
Învăţaţi cu cărţulie
Cred c-aproape o veşnicie.
Pe cât mintea îl ajută
Melcul crede că o sută
De vecii întregi şi pline.
Melcul ştie, cred, mai bine.
Însă cerul, în sfârşit,
E de-atuncea tipărit.
Închide fereastra, perdeaua o lasă,
Dă zgomotul mării afară din casă,
Dă-mi voie s-aşez fruntea mea pe-al tău pantec,
S-ascult al rodirii şi-al tainelor cântec,
Să fiu tot o rană, să fii tot o rană,
Materia-n fierberea ei grosolană,
Să trecem în moarte din cauze varii,
Cu marea venind către noi ca barbarii.
Eu las adevărul acesta să steie,
Eşti cea mai fierbinte şi dulce femeie,
La noapte, plângând lângă tot ce mă doare,
Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare.
Dă marea afară din casă şi vino,
Nestinso, neblândo şi iar nestrăino,
Pereche de umbra noptatecă pune
În contul durerii că eşti slăbiciune,
Că inima-mi pica din piept şi mă cheamă,
Că sufletul meu te consideră mamă,
Că norii se-adună şi vremea se strică
Şi eu, stând sub grijă, te ţin ca pe-o fiică,
Dar tu dintre toate mai nouă, mai vechea,
Îmi eşti dulcea umbra, împasul, perechea,
Tu, drama cu mii de soluţii greşite,
Te plâng până ochii îmi ies din orbite.
Fii azi râzătoare, fii azi optimistă,
Soluţia buna e-n noi şi există
Şi dacă, iubito, femeie visată,
Ar fi să ne stingem curând, nu odată,
Din dragostea noastră nebună şi bună,
Cu marea în casă, şi-n pat arşi de lună,
Eu ştiu că s-or naşte sub cinice astre
Alţi doi să repete-ntrebările noastre.
Ţi-ai naşte copilul, ţi-aş naşte copila,
În pumni de olar ar surâde argila
Şi daca nu e Dumnezeu să audă
Ce luptă dăm astăzi cu moartea cea crudă,
Din dragostea noastră, prin timpul prea greu
S-ar naşte el, vindecător Dumnezeuul,
Pe tronuri sărace suindu-şi fiinţa
Ar face să cânte prin noi suferinţa.
Iubito, amână secunda fatală,
Să dăm alor noştri şi dramă şi boală,
Copiilor noştri să dăm să învingă
Prin ei tragedia cu chip de seringă.
Dă zgomotul mării afară din casă,
Vreau linişte, linişte, marea m-apasă.
Vreau moartea să vină să lupte cu mine,
Eu sunt cineva, moartea e oarecine.
Şi mută din tine în mine durerea,
Că tot ţi-o voi lua folosind mângâierea
Te-nchină şi crede, în mine te mută,
Cu jale cu tot şi cu clipa temută.
Şi daca se-ngăduie fapta aceasta,
Cu pumnii aprinşi mergi şi sparge fereastra,
Să intre barbara şi tulburea mare
Prin noi în pământul pe care nu-l doare,
Să intre săratele zbateri şi unde
Sub toţi cei ce n-au simţăminte profunde,
Să-mi spele armura, sa-ţi treacă de coapsă,
Căci marea e singura lumii pedeapsă,
Să rupa, în val, şantinele de veghe,
Căci marea e singura morţii pereche,
Să vina fatal, consfinţând cu toţi solii
Mutarea în mine a dramei şi bolii,
Să vina să stingă cu tot vicleşugul
Şi lampa din casă şi ochii şi rugul
Şi-apoi să mă ducă departe, departe,
Sătulul de viaţă, bolnavul de moarte,
Să-ţi scriu cărţi poştale pe piele de cegă
Din Marea Niponă, din Marea Norvegă,
Din Marea de Flăcări ce plânge sub mare,
Iubito, pedeapsa, iubito, mirare,
Iubito de neguri, iubito de lună,
Iubito de taină şi jale-mpreună,
Iubito de carne, iubito de şoapte,
Suav miazăzi şi brutal miazănoapte,
Dar ăstea sunt simple şi bune cuvinte,
Şint legile care fac vieţi şi morminte,
Dar ăstea nimic nu înseamnă când vine
O grijă la mine şi moartea la tine.
Apleaca-ţi fiinţa prin ceaţa albastră
Să naştem salvarea din dragostea noastră
Şi roagă-te fiului tău ce e-n tine,
Să vină mai repede, să-ţi fie bine.
Să vina să urle ca mama şi tatăl
Îi sunt duşi la moarte; el şovăie, iată-l,
Da sângele tău, pur şi tânăr, să-l crească
În ritm fără pauză neomenească,
Dă pantecul tău, rodniciei, seminţei,
Fii gazdă nu bolii, ci vietii, fiinţei,
Tu meriţi pământul să-ti stea sub picioare,
Regină prea blândă şi nemuritoare,
Din mare să-ţi bată mătănii catargul,
Cum buzele tale îşi tânguie arcul,
Cum inima mea te-a găsit şi te ştie
Şi eşti bucurie, şi eşti tragedie.
Hai, vino, în liniştea mea neguroasă,
Dă zgomotul mării afară din casă
Şi-n larmele lumii şi-n templele mării
Să naşti Dumnezeul cinstit al salvării.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »