Muştele şi albina

Autor : Alecu Donici

Două muşte sprintenele
În ţări străine porneau
Şi pe albină cu ele
Cam astfel o îmbiau:
— Hai să mergem, surioară!
Papagalii toţi ne-au spus
Că pe-acolo-i numai vară,
Soarele n-are apus.
Libertatea predomneşte
În tot ce-i vieţuitori
Şi dreptatea nu scuteşte
Nici de muşti-ucigători.
Iar aice… oh! ce soartă!
Să trăieşti în ţara ta,
Aci vie, aci moartă,
Fără a te desfăta.
Păiajenii pe la ţară
În mreajă ne potopesc;
Iar prin târguri, peste vară,
Ca pe duşmani ne gonesc.
Apărători, rea hârtie,
Toate s-au descoperit;
Vii să guşti din farfurie
Şi pe loc te-ai otrăvit.
La mezelicuri capace
S-au răspândit de ajuns;
Apoi răul ce ne face
Paharul cu miere uns!..
— Cale bună, muşti, de-aice!
Le zise albina lor.
Eu rămân, căci sunt ferice
Şi în ţară-mi voi să mor.
Pămîntenii, mic şi mare,
Ai mei faguri toţi iubesc;
Şi pentru-a mea bunăstare,
Vara, iarna, îngrijesc.
Iar voi, oriunde vă-ţi duce,
Dacă şi-n acele ţări
Vreun bine nu-ţi aduce,
Nu veţi afla desfătări.

Acel ce pentru-a lui ţară
În faptă face folos,
Orice rău îl împresoară,
Nu o lasă bucuros;
Iar acel ce nu lucrează
La edificiul comun
Singur se expatriază,
Căci nimic nu face bun.

Opera Apartinand Alecu Donici | | Nici un Comentariu »

În nemiloasa devenire

Autor : Alexandru Philippide

Trăim o bună parte din viaţă printre morţi.

Citim în cărţi poeme de-o mie de ani spuse
Şi muzici ascultăm, demult compuse,
Şi-n vis vorbim cu vechi prieteni morţi;
E-o lume, de neant înconjurată,
Care prin moarte-şi capătă durată
Şi fiinţează-n noi prin nefiinţă.
– Şi ne-nşelăm cu strania credinţă
Că ispăşim cu mari păreri de rău
Greşelile de-odinioară,
Care pe alţii i-au făcut să-i doară,
Când nu gândeam ce-i bine şi ce-i rău
Şi când cu nepăsare şi-n neştire
Trăim în nemiloasa devenire.
Dar nimeni n-ar putea să mai învie.
Ce-a fost stricat, jignit pe veşnicie.

Şi doar numai părerea de rău mereu e vie.

(„Vis şi căutare”, 1979)

Abece

Autor : Tudor Arghezi

A vrut Dumnezeu să scrie
Şi nici nu era hârtie.
N-avea nici un fel de scule
Şi nici litere destule.
C-un crâmpei de alfabet
Mergea scrisul foarte-ncet.

N-aş vrea nici atât să-l supăr
Cât piperul de ienupăr,
Dar o să vă spui ceva:
Nici carte nu prea ştia.
Orişice învăţăcel
Ştie mult mai mult ca el.
El, care făcuse toate,
Nu avea certificate.
Câtu-i Dumnezeu de mare
N-are trei clase primare.
La citit se-mpiedică,
Nu ştie-aritmetică.

Ştie-atât: numai să facă.
Ia oleacă, pune-oleacă.
Face oameni şi lumină
Din puţin scuipat cu tină,
Şi dintr-un aluat mai lung
Scoate luna ca din strung.

Papagalul şi păuna
Şi-au smuls pana, câte una,
Ca să-i facă pinsulă
Domnului din insulă,
Coliba de pe pământ
A Celui Înalt şi Sfânt
Find clădită de peşti meşteri
Între talaze şi peşteri.
El a luat mai bine-o pană
De la ţarca năzdrăvană
Şi-ascuţindu-şi-o-ntre deşte,
Despicând-o şcolăreşte,
Şi-a făcut condei, în stare
A scrie şi pe piatră tare.

A-ntins cerul ca o coală
În toată Tăria goală.
Însă pana nu scria.
A luat atunci o nuia
Şi a însemnat cu ea,
Cu argint, stea lângă stea.
Şi ca să vadă pe schele,
A făcut şi cruci de stele.

Ce-a scris noaptea s-a zvântat,
Apoi, pân’ la scăpătat,
Cu sugătoare de soare –
Şi ziua şi pe-nserare –
A citit şi tot a şters,
Câte-o vorbă, câte-un vers,
Şi câte o dată, fată,
Toată foaia, cartea toată,
Fincă Dumnezeu ce-a vrut
P-ormă nu i-a mai plăcut.
Că din scrisele prea drese
Nici lucru prea bun nu iese.

Cât a scris el cerul tot,
Să spui drept, a şti nu pot.
Învăţaţi cu cărţulie
Cred c-aproape o veşnicie.
Pe cât mintea îl ajută
Melcul crede că o sută
De vecii întregi şi pline.
Melcul ştie, cred, mai bine.
Însă cerul, în sfârşit,
E de-atuncea tipărit.

Opera Apartinand Tudor Arghezi | | Nici un Comentariu »

Dumnezeul salvării – Păunescu

Autor : Adrian Păunescu

Închide fereastra, perdeaua o lasă,
Dă zgomotul mării afară din casă,
Dă-mi voie s-aşez fruntea mea pe-al tău pantec,
S-ascult al rodirii şi-al tainelor cântec,

Să fiu tot o rană, să fii tot o rană,
Materia-n fierberea ei grosolană,
Să trecem în moarte din cauze varii,
Cu marea venind către noi ca barbarii.

Eu las adevărul acesta să steie,
Eşti cea mai fierbinte şi dulce femeie,
La noapte, plângând lângă tot ce mă doare,
Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare.

Dă marea afară din casă şi vino,
Nestinso, neblândo şi iar nestrăino,
Pereche de umbra noptatecă pune
În contul durerii că eşti slăbiciune,

Că inima-mi pica din piept şi mă cheamă,
Că sufletul meu te consideră mamă,
Că norii se-adună şi vremea se strică
Şi eu, stând sub grijă, te ţin ca pe-o fiică,

Dar tu dintre toate mai nouă, mai vechea,
Îmi eşti dulcea umbra, împasul, perechea,
Tu, drama cu mii de soluţii greşite,
Te plâng până ochii îmi ies din orbite.

Fii azi râzătoare, fii azi optimistă,
Soluţia buna e-n noi şi există
Şi dacă, iubito, femeie visată,
Ar fi să ne stingem curând, nu odată,

Din dragostea noastră nebună şi bună,
Cu marea în casă, şi-n pat arşi de lună,
Eu ştiu că s-or naşte sub cinice astre
Alţi doi să repete-ntrebările noastre.

Ţi-ai naşte copilul, ţi-aş naşte copila,
În pumni de olar ar surâde argila
Şi daca nu e Dumnezeu să audă
Ce luptă dăm astăzi cu moartea cea crudă,

Din dragostea noastră, prin timpul prea greu
S-ar naşte el, vindecător Dumnezeuul,
Pe tronuri sărace suindu-şi fiinţa
Ar face să cânte prin noi suferinţa.

Iubito, amână secunda fatală,
Să dăm alor noştri şi dramă şi boală,
Copiilor noştri să dăm să învingă
Prin ei tragedia cu chip de seringă.

Dă zgomotul mării afară din casă,
Vreau linişte, linişte, marea m-apasă.
Vreau moartea să vină să lupte cu mine,
Eu sunt cineva, moartea e oarecine.

Şi mută din tine în mine durerea,
Că tot ţi-o voi lua folosind mângâierea
Te-nchină şi crede, în mine te mută,
Cu jale cu tot şi cu clipa temută.

Şi daca se-ngăduie fapta aceasta,
Cu pumnii aprinşi mergi şi sparge fereastra,
Să intre barbara şi tulburea mare
Prin noi în pământul pe care nu-l doare,

Să intre săratele zbateri şi unde
Sub toţi cei ce n-au simţăminte profunde,
Să-mi spele armura, sa-ţi treacă de coapsă,
Căci marea e singura lumii pedeapsă,

Să rupa, în val, şantinele de veghe,
Căci marea e singura morţii pereche,
Să vina fatal, consfinţând cu toţi solii
Mutarea în mine a dramei şi bolii,

Să vina să stingă cu tot vicleşugul
Şi lampa din casă şi ochii şi rugul
Şi-apoi să mă ducă departe, departe,
Sătulul de viaţă, bolnavul de moarte,

Să-ţi scriu cărţi poştale pe piele de cegă
Din Marea Niponă, din Marea Norvegă,
Din Marea de Flăcări ce plânge sub mare,
Iubito, pedeapsa, iubito, mirare,

Iubito de neguri, iubito de lună,
Iubito de taină şi jale-mpreună,
Iubito de carne, iubito de şoapte,
Suav miazăzi şi brutal miazănoapte,

Dar ăstea sunt simple şi bune cuvinte,
Şint legile care fac vieţi şi morminte,
Dar ăstea nimic nu înseamnă când vine
O grijă la mine şi moartea la tine.

Apleaca-ţi fiinţa prin ceaţa albastră
Să naştem salvarea din dragostea noastră
Şi roagă-te fiului tău ce e-n tine,
Să vină mai repede, să-ţi fie bine.

Să vina să urle ca mama şi tatăl
Îi sunt duşi la moarte; el şovăie, iată-l,
Da sângele tău, pur şi tânăr, să-l crească
În ritm fără pauză neomenească,

Dă pantecul tău, rodniciei, seminţei,
Fii gazdă nu bolii, ci vietii, fiinţei,
Tu meriţi pământul să-ti stea sub picioare,
Regină prea blândă şi nemuritoare,

Din mare să-ţi bată mătănii catargul,
Cum buzele tale îşi tânguie arcul,
Cum inima mea te-a găsit şi te ştie
Şi eşti bucurie, şi eşti tragedie.

Hai, vino, în liniştea mea neguroasă,
Dă zgomotul mării afară din casă
Şi-n larmele lumii şi-n templele mării
Să naşti Dumnezeul cinstit al salvării.

Alt cîntec

Autor : Duiliu Zamfirescu

Pe subt umbrele de frasini, la fîntîna din pădure
Vin, Surată, vin.
S-adunăm culbeci de aur, să umplem cofiţi cu mure,
Şi din fugă, peste umeri, sărutări badea să-ţi fure,
Vin, Surată, vin.
C-a plouat, şi fundul văii cîntă din privighetori,
De gîndeşti că mersul zilei animatu-s-a de zori;
Iarba-i udă, tu pripită, şi de-o fi din deal s-aluneci,
Ochii mei, privind din vale, ameţiţi ai să-i întuneci.

Sus pe greabănul de munte, în poiană la răcoare,
Vin, Surată, vin.
Să privim pe valea tristă, cum apune sfîntul soare
Şi pe ramur cum se-mbucă două păsări surioare,
Vin, Surată, vin.
Că atîta are omul, ce e azi este al lui.
Ce-o fi mîine-i totdeauna marginea mormîntului…
Iar pe tine te-a scris firea cu un haz în colţul gurii
De mi-aş da, pe-o sărutare, sufletul Mamei-pădurii.

(1893)

Pentru libertate

Autor : George Coşbuc

Plângem, da, că prea ne doare!
Nu pe noi! Crescuţi în chin
Ne-amintim de-un timp cu soare
Şi-l cunoaştem cel puţin!
PIângem pe copii, sărmanii,
Că-ntr-al temniţii mormânt
Îşi încep în noapte anii,
Neştiind ce-i soare sfânt.
Plângem, da, şi strâns ne strângem
Lâng-olaltă, câţi suntem,
Dar să ştiţi că nu ne plângem
Ca nebunii cari se tem.

Robi, meniţi prin jocul sorţii,
Noi ai chinului am fost,
Însă nu, şi nu, ai morţii!
Nu cătăm noi adăpost
Nici în milă, nici în rugă;
Asta cear-o de la voi
Cel ursit să fie slugă
Dar n-o cereţi de la noi!
Vom răbda, privind în faţa
Orişicui, şi-a orice chin,
Că noi ştim că-i multă viaţă
Şi în noi, şi-n cei ce vin.

Blestemaţi pieri-vor regii
Cari s-abat din drumul drept
Ne-aţi adus stricarea legii
Şi ne staţi cu mâna-n piept.
O, şi-n loc s-aveţi ruşine,
Vă mândriţi cu ce-aţi adus:
Dar puterea, ştiţi voi bine,
Nu vi-a dat-o Cel-de-sus,
Nici Eternul Domn! Vi-e dată
De-un vremelnic din Infern!
Deci vi-e binecuvântată
Şi la voi va fi-n etern!

Lumile-au văzut mirate
Cât de mult iubirăţi voi
Şuierul de bici ce bate
Făr de milă oameni goi!
Dar şi pentru noi rămâne
Timp ah, cine poate şti!
Şuierul acesta mâine
Cânt al lui Tirteu va fi!
Iar din lanţul ce-azi ne strânge
Pot să iasă spăzi, şi pot
Spăzile să vadă sânge,
Nu de-al nostru însă tot!

Şi sfârşitul tău veni-va
Azi ori mâine,-ori mai apoi!
Şi-o să poţi tu sta-mpotriva
Poate-a celor mai vro doi,
Dar mai tari prin răzbunare
Şi prin ura lor turbaţi?
O să fii destul de tare,
Tot potopul să-l abaţi?
Eu nu chem această vreme,
Dar tiranul braţ al tău
Face totul ca s-o cheme,
Rău îngrămădind pe rău.

(Universul literar, 1903, nr. 19  )

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Rondelul coroanelor nepieritoare

Autor : Alexandru Macedonski

Coroane-n veci nepieritoare
Dintre frunzişurile mari
Ale bătrânilor stejari
Mi-aşterne umbra sub picioare.

Ducându-mi paşii solitari,
Pe sub pădurea cântătoare,
Coroane-n veci nepieritoare
Simt în frunzişurile mari.

Aleea e-n apus de soare.
Se urcă flacări tot mai tari,
Şi se răsfrâng, scânteietoare,
Printre copacii seculari,
Coroane-n veci nepieritoare.

Visul iernii * fătuca Colindă * mândra Iarnă

Autor : Poezii pentru Copii

*Visul iernii*

Priviţi,
cum zboară păpădia,
în timp
ce falnicii ştejari
dorm duşi sub
şube albe!
Din când în când
îşi arânjează
căciula imensă
de-astrahan,
căzută pe-o
ureche.
In scânteierea genelor,
visează
hore si gângurit
de gâze-n
fote roşi şi-n opinci.
Pe un covor catifelat de
violete,
gărgăriţe cu bundiţe,
mândre ca zorile
dansează vesele,
stânga, dreapta,
doi şi doi,
geamparalele-n
pas de doi.

Păianjenul înserării,
cu grijă
ţese panza,
s-adune cu năvodul
pene albe.
Cu dragoste
să le împletească-n
cocul verii..

*fătuca Colindă*

Colindă din ceruri venită,
Sfioasă cometă,
Baţi la fereastră
Si ne dai de veste
Ca Sfânta Crăiasă
De Dumnezeu aleasă
Naste pe Mesia.

Colindă fatucă
Cu cosiţa din stele
Impletită-n inele,
Hai, vino în casă
Şi te ospătează
Cu bucate calde
Din inimă date!

*mândra Iarnă*

Stă picior peste picior,
In catrintă şi suman,
In veranda de clestar,
Mândra Iarnă.

Stele albastre urmăresc
Pe sub gene argintii
Firul lung
Desprins din caier.

Câlţi din nori se răsucesc
pe fuior alene.

Dragii mei,
puteţi să-mi spuneţi
pentru cine
toarce, toarce
mândra Iarnă?

Tichii albe sclipitoare
pentru
munţii cei chelboşi;
ii tivite cu mărgele
pentru
ştejarii golaşi;
lungi peşchire de nuntaşi
pentru
voi.
dragi copilaşi.

Café de la paix – Baciu

Autor : Ştefan Baciu

Paianjeni grasi atarna de perete
si-s halbale de praf si lacrimi pline
mari lipitori se catara pe ghete
liliecii chitaie în violine

schelete sed pe scaune si fotolii
si Stan Palanka scuipa sprit cu sange
pe mese ‘ntinse sunt lintolii
un piccol langa casa plange

guzgani adorm în baterii
si în cafele muste mor cu mia
guri fără dinti indruga poezii
pe Cale gazii-aprind faclia

apoi porneste cafeneaua touta
în ritm lent spre cimitir pe deal
prin ploi, prin ger, prin noapte si prin zloata
si Moartea’nchide usa : “Tal!”

II.

Un pahar cu lapte s’a prefacut
în foaia de hartie
pe care ingerul Malagambist
îmi dicteaza poemul acesta
din trecut
intr’o cafenea
cade nu mai exista
decât în amintirea mea;
toti clientii au plecat
la pensie, în spitale, la cimitir, la Canal
numai mesele susotesc
numai scaunele misca
urechile de plus
ca niste caini de vanatoare obositi
“Chelner, chelner”, am inceput să strig
si dintr’o data a venit
pe-o,tava purtata de alizee
cafea cu soapte.

Opera Apartinand Ştefan Baciu | | Nici un Comentariu »

Arbor invers

Autor : Nichita Stănescu

Arbor invers, cu rădăcinile-n vânt,
cu tălpile late ca frunza platanului,
aproape plutind, abia atingând
anotimpurile anului.
Cu mâinile crestate ca frunza de stejar,
cu trunchiul cu scorbură-adâncă
în care dorm urşii cu capul în jos, în zadar
spre-un cer de pământ vrând s-ajungă.

Mereu cu creirul gol, cu ideile
răsfirate ca pe-un deal pomii rotaţi,
dus în nori, în scâteile
celor neluminaţi.
Văzut ca în apă, mereu,
şi foşnind de un vânt de pământ,
cu rădăcinile înfipte în curcubeu
şi-n culori ce nu sunt.

Arbor invers am rămas, rupt din sferă
cu sfera aceasta aidoma, geamănă…
Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica
din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech