Tot ce se poate-nţelege
E fără speranţă şi lege

Şi creşte dospind în eres
Tot ce e fără-nţeles.

Astă-seară simt în mine
Clocotind trecutul mort:
Lacrimi, visuri, tot amarul
Ce în gând şi-n suflet port.

Astă-seară moartea rece
Mi-e atâta de aproape…
Ca şi lacrima ce-mi trece
Arzătoare printre pleoape.

Obosit de râsul farsei
Şi scârbit de plânsul dramei,
Văd cum alb, din întuneric,
Se desprinde chipul mamei.

Numai ea pricepe zborul
Sufletului meu, ce strâns-a
Într-o lacrimă tot dorul
De-a fi iarăşi lângă dânsa,

Şi de ce iert, în tăcere,
Anul stins care mă-ndreaptă
Şi spre noaptea ce mă cere,
Şi spre mama ce aşteaptă…

M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire,
Cu sărutări aprinse şi cu îmbrăţoşări!
Ştiai c-o măiestrie ce nu am cunoscut-o
Ca nervul cel din urmă în mine să-l trezeşti.
Demonic-dureroasă era acea simţire ­
Dureri iar nu plăcere a tale sărutări…
Şi pân-acum îmi pare că tu eşti un băiat
Ce-n haine de femeie şiret s-a îmbrăcat.

Şi Dumnezeu te ştie… Tu ai un sân frumos,
Tu ai o gură plină şi roşă voluptoasă;
Şi părul tău cel negru în unde de-abanos
Ajunge pân- la şale în unde luminoase;
Şi vorba ta e vie şi ochiul lănguros
Şi mâna ta cea fină e dulce, mângâioasă;
Şi totuşi mi se pare că-n fire-ţi e-o greşală
De împli al meu suflet c-o boare de răceală.

Şi ştii, nefericito, că ochiul tău m-atrage
Ca un magnet ­ şi totuşi în taină îl respinge.
Credeam întâia dată că te iubesc ­şi-n urmă totuşi simt
Că sângele meu este duşman la al tău sânge.
Ah! cine m-a pus oare să-ţi spun într-un ceas rău
Că te iubesc… Iubirea de suflet nu te stinge
Cum stinge-astă simţire ­ ca şi o piază rea ­
Suflarea, mintea, pieptul, singurătatea mea.
Dar am lăsat eu iute al fiinţei tale cerc.
Ca dintr-un somn magnetic eu m-am trezit îndată…
Prezenţa ta vrodată în viaţa-mi n-am să cerc ­
Căci de o dureroasă beţie mă îmbată.
Nu ştiu nici ce gândiri am, nu ştiu nici unde merg
Şi simt că toată firea îmi e întunecată…
Ai fi ucis şi capul şi inima din mine
Dacă-n a tale laţuri eu m-aş fi prins mai bine.

Cuvântu-mi pentru tine nu avea înţeles,
Cuvântul tău pe mine mă înciuda adânc.
Cu cât-amărăciune îţi răspundeam ades,
Cum îmi plăcea în suflet ca să te fac să plângi
Şi printr-o nedreptate părea că mă răzbun
Dacă din a mea cauză plângeai tu vreodată.
Ah! sufletele noastre nu sunt de fel armonici
Şi sunt ca două note cu totul discordante…

Cu tine numa-n lume putere-aş fără milă
Să fiu… Căci tu pe mine m-ai făcut slab şi moale,
Cu-a tale vorbe vane pierdut-am seri ori zile…
M-ai speriat adesea cu-a tale gânduri goale…
Dar nici nu eşti femeie… Un demon tu îmi pari,
Ce-ascunde foc din Tartar şi-o cůmplită receală.
Făr- nici o armonie e toată viaţa ta;
Tu eşti cumplit de bună, cum eşti cumplit de rea.

Cum mulţămesc eu soartei că am scăpat de tine,
Făr-a comite, doamnă, păcatul moştenit.
Azi iarăşi mă văd singur şi fericit şi bine!
Azi muza mea mă cată cu ochiul liniştit.
Acele nopţi turbate de doruri şi suspine
S-au dus ca un vis negru, sălbatec şi urât!
Azi iarăşi capu-n visuri eu îl cufund prin cărţi
Şi în tăcere îmblu prin norii cei deşerţi.

Şi în fereastră vântul cu degetele pare
Că bate lin şi dulce şi vâjâie încet;
Urechea iar îmi sună în linişte şi iară
Simt inima că-mi bate de-un dor învăpăiet!
În minte mi se-adună mii visuri zâmbitoare,
Căci nu te văd pe tine, ce crud le-ai spăriet
Din tainica lor umbră… şi sufletu-ţi fierbinte
Abia-mi mai e o slabă aducere aminte…