O furnică
De soi mică,
Iar de inimă prea mare,
Adusese furnicarul într-o nespusă mirare,
Căci, precum al ei istoric lumea au încredinţat,
Ea purta grăunţe întregi de orzul cel mai măşcat.
Era înc-acea furnică
Şi la războaie voinică:
Unde viermişor vedea,
Se repezea şi-l prindea.
Chiar paingul cu atâtea săbii, coase, înarmat,
Al ei ac de biruinţă într-o vreme au cercat.
Dar furnica, ca şi omul, cu dorinţi nesăţioase,
De-a furnicarului slavă prea curând se dezgustase.
— La târg — zise ea odată —
Mă duc lumea să mă vadă
Şi oamenii să se miere
De vestita mea putere.
Şi aşa, prea îngâmfată,
Într-un mare car de fân ea s-au căţărat îndată;
Au ajuns la târg, dar ah! ce cumplită lovitură
Mândriei sale văzură.
Căci nici unul dintre oameni la furnică nu căta,
Când puterea să-şi arăte, ea minunt nu înceta
Şi, cu toată-a ei silinţă, beţişori de fân trăgea
Sau vreo muscă nătăraucă prinzând, iute împungea.
Dar în sfârşit obosită de zadarnice cercări,
Câinelui de lângă car, au zis: “Dragă, nu te mieri
De-a oamenilor prostie?
Vezi-i cum nici nu se uită, orbi sunt pentru fapte mari;
Fieşcare cu a sale: când la noi în furnicari
Toată furnica mă ştie.”
Sunt şi oameni ce visează
Că universul întreg de dânşii se minunează;
Dar în furnicarul său, ei numai cât figurează.

Sub a soarelui lumină
Şoapte umblă prin grădină,
Fluturi zboară sub cais…
Bătrâneţea e un vis.

Apa cântă la fântână
Şi cu trestia se-ngână,
Iar sub soare sau sub lună
Moartea este o minciună.

Un copil, debil mintal,
Mic “erou” într-un scandal,
E scutit de orice vină
În conflictu-i cu-o vecină.
Strada toată e cu el
Azi şi mîine şi mereu.
De curînd, într-un liceu,
E o nouă disciplină
Care face clasa plina:
“Cum s-ajung debil şi eu”

I

Pe antice monumente am văzut ades sculptate
Acvila ce poartă crucea, zimbrul ţării-nvecinate,
Sub o mână, o coroană, întrunite figurând;
Şi în vechea capitală, o măreaţă mănăstire,
După lupte sângeroase monument de înfrăţire,
De-al Moldovei domn clădită, stă trecutul atestând.

 II

Ce spun aste suvenire? ele-arată că-altădată,
Înainte-acelor lupte, în vechimea depărtată,
Fii ai Romei cei eterne, aceşti popoli au fost fraţi;
C-ale lor restrişti cumplite au izvor în despărţire,
Că la răul ce-i apasă nu pot s-afle lecuire,
Decât numai în unirea către care sunt chemaţi.

III

Căci de urile interne mult a profitat străinul;
Căci în suflete şi-n inimi el a infiltrat veninul,
Ce corumpe, ce îneacă tot instinctul generos;
Căci slăbiţi prin moliciune, umiliţi prin apăsare,
În furtune şi în intrigi balotaţi fără-ncetare,
Am uitat noi vechea cale şi trecutul glorios.

IV

Astăzi nu ni se cer lupte, sacrificiuri de sânge,
Virtuţi mari de altădată; astăzi ţinta vom ajunge
Prin credinţă în unire, prin unire în dorinţi.
Mari puteri acum iau parte la destinul ce ne-aşteaptă,
Orizontul se-nsenină, calea noastră este dreaptă,
Şi asupră-ne se-ntinde mâna bunei provedinţi.

V

Români! Dulce e unirea! Ascultaţi… glasu-i răsună…
De la fiii României cere patria comună…
Steaua merge înainte-i, simbol sacru pe pământ;
Cum în Vitleem odată stea din cer mântuitoare,
Conducea pe-ncoronaţii cavaleri, din depărtare,
De le marginile lumii, către leagănul cel sfânt.

VI

Când citim în vechea carte a istoriei străbune
Virtuţi mari, ilustre fapte ale naţiei române,
Care inimă stă rece? care suflet nemişcat?
Cine n-are dor să vadă ţara sa în fericire,
Cu legi bune, cu legi drepte, în tărie şi-n unire,
Cultivând artele păcii pe al său pământ bogat?

VII

În tăcutele morminte Bogdan, Mircea se-ntâlniră,
Şi-ntr-o lungă-mbrăţişare pe români îi înfrăţiră;
Împrejuru-le stau dese umbre de măreţi eroi…
Ele astăzi zbor în aer, inimile-nflăcărează…
Deputaţi! asuprta voastră ei privirea-şi aţintează;
Fala sau ruşinea ţării se aşteaptă de la voi.

VIII

Fii voştri vor ascunde a lor frunte în ţărână,
Dacă voi acum veţi pierde marea cauză română,
Prin meschine interese ce-n mici inimi locuiesc;
Timpul trece, omul piere, dar a patriei iubire
E averea cea mai rară, cea mai scumpă moştenire,
Ce de la părinţi de merit nobili fii o priimesc.

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

O ceată–ntunecată s-a oprit
Tăcută şi răsleaţă la răscruce;
Atât de grea îi cade-n asfinţit
Tortura de-a nu şti-ncotro s-apuce.

Cât fuse ziua clară s-a-mbuibat
Cu cântece şi joc în loc de pâine
Şi beată de plăcere a uitat
De grija zilei groaznice de mâine.

Dar seara se coboară răcoroasă
Şi-amurgul sărbătoarei e amar
Ca drojdia cea neagră ce o lasă
Năspritul must pe fundul de pahar.

Cu trândavi ochi priveşte spre apus
Mirată că nu poate să-l priceapă;
O rugă pare c-ar avea de spus
Dar nu ştie măcar nici cum să-nceapă

Ci stă îngrămădită ca o turmă
Şi tremură de taina ce-o-nfioară
Cu moartea zilei blonde care curmă
Şi jocul şi cântarea de vioară.

Şi tristă de pierduta fericire
Tăcută stă cu fruntea încruntată
Chemând ceva din stinsa strălucire
S-aprindă facle-n noaptea-ntunecată.

E trist ca nimeni să te ştie,
Dar şi mai trist să-ţi zici mereu
Că te-a pătruns nimicnicie
Deşi ai fost ca Dumnezeu.

Unde sunteţi, iubiri deşarte,
Ochi mari ce nu-i mai pot uita?
O, fugi departe, fugi departe,
La ce mă-ngâni cu faţa ta?

În viţa lumii acestie,
Ce-i fără capăt şi-nceput,
În toată neagra vecinicie
O clipă numai te-am avut.

De-atunci te chem din întuneric
Şi amintirea ta dezmierd
Pân-ce răsai… un vis himeric,
Abia răsai… şi iar te pierd.

Ca la un zvon ce lin adie
Urechea ţin, mereu ascult…
Tot mai puţină armonie…
Pustiu din ce în ce mai mult.

Şi din comoara-mi de suspine,
Cu amintiri, cu dor îmbrac
Acest amor bogat în chinuri
Şi-n mângâieri de tot sărac.

Nu pot să scriu decât despre tine,
Cu mâna ta. Este un fel de-a te pastra
Inaintea ochilor, pe imensul cadru de zapada,
Ca un perete pe care schiaza
Gindurile noastre de iarna.
Din fuga trenului ai zarit
Prin nameti un vinator.
A aparut intii pusca intinsa – Tocmai ochea
Un fulg de zapada.
O bubuitura si toata iarna
S-a naruit din cer, ingropindu-l în zapada.
Copacii parca plecasera si ei
Să haituiasca Baraganul
(”Baragan” – loc unde viscoleste,
Asa se traduce, din cumana.
Nu, nu-s cuman, coman,
Dar asa mi-a tradus prietenul turc, Iusuf.)

Iata-ne, asadar pierduti în desertul alb,
Pe care, de fapt, l-ai si provocat.
Ai dorit atita să ninga, stiai ca fenomenul tine
De concentrarea ta… Si te-ai concentrat prea mult!
Acum, nu se mai opreste.
Roseata din obraji coloreaza peisajul. Ai febra?
“Nu, dar vreau să colorez peisajul”.
Foloseste rujul, mai bine.
Tu esti de tinut intr-un castel
Pe-o iarna ca aceasta, cu clopotei la fulgi.
Si eu să vin la tine
Intr-o sanie trasa de cerbi,
Să mă urc în iatac, pe-un turtur imens,
Să urc si să cobor, ca e alunecos,
Si iar să dau să mă catar… si tu să-mi arunci
Niste pinteni.
Să cioplesc sloiul, urcindu-mă
Să-i dau pinteni
Si să apar sus, c-o floare de gheata
In mâna. “Unde e geamul?
Să-ti plantez pe el aceasta
Floare de gheata.”
“O, ador florile de gheata”, să zici,
“Unde-ai gasit-o?” Hai să iesim putin.
“Unde, iar afara? Iar în zapada? Iar în tren?
Iar vagon neincalzit?”

Eu sint un om de interior,
Pentru ca sint numai suflet
Si sufletul e de interior.
Sint un om de budoar, de stat intre perne,
Printre carti, printre rujuri…
Tot ce emana caldura
Si intimitate. Pune-mă la o masa de restaurant
C-o suta de insi în jur,
Care se uita la tine
Si inghet.
N-am ce să-ti spun, parca nu ne mai cunoastem.
Tu îmi citesti inceputul de enervare
Pe freamatul degetelor,
Pe miscarea de la coltul ochilor
Si “Hai să mergem”, zic.
“Unde?”
In castel. Stiu eu unul, dar nu s-ajunge acolo
Decât c-o sanie trasa de cerbi.

Tot în tren sintem? Tot.

Lumina este şi ea carne,
Dacă o smulgi se rupe
Şi sângeră –
N-aţi văzut niciodată
O halcă de lumină
Aruncată la marginea cerului
Şi începând să putrezească?
Sau n-aţi simţit niciodată
Mirosul de sânge
Al câte unui pârâiaş prelins încet
Dintr-o rază,
Gata să se poticnească
De la o piatră la alta,
Şi nu v-aţi gândit atunci
La zeiasca durere
Consumată acolo
În inima lumilor,
Unde un animal orbitor
Şi în eternitate rănit
Ne ţine pe toţi
În viaţă?