Imn

Autor : Dimitrie Anghel

Împărecheri ciudate de slove…o, cuvinte!
Ce farmec se deşteaptă cînd vă rosteşte gura…
De n-aţi fi fost voi oare, atunci cu ce veşminte
S-ar fi-mbrăcat pe lume şi dragostea şi ura?

Ce-ar fi făcut un suflet cu tot ce-adună-ntr-însul,
Şi oare braţul volnic, şi buza ce sărută,
Şi ochii, luminoşii, ce au cu dînşii plînsul,
Ar fi putut să spuie ce tace-o gură mută?

Cuvinte, juvaere…voi singurele-amante
Ce mi-aţi păstrat credinţă, din ce adînci nevoi
Aţi răsărit, ca-n urmă, ca nişte diamante,
Din val în val s-ajungeţi curate pîn la noi?

Subt bolta cărei peşteri aţi răsunat voi oare,
Ca după vremuri strînse, vers după vers, cu greu,
În ganga unei strofe pe veci nemuritoare,
Să răsunaţi prin gura şi harfa lui Orfeu?

Cuvinte, juvaere, ecouri depărtate
Al altor suferinţe şi bucurii – cuvinte,
Cu voi trăiesc trecutul şi clipa care bate,
Şi viaţa care-ncepe dincolo de morminte.

Opera Apartinand Dimitrie Anghel | | Nici un Comentariu »

Cu cât prezentul

Autor : Eusebiu Camilar

Cu cât prezentul urcã spre viitor, suvoi,
Adânc, tot mai nostalgic trecut rãmânem noi!

Când viitorul fi-va prezent abia-nceput,
Demult antichitate va fi acest trecut!

Ades mi-aud în vine, de cine stie când,
Materia sau timpul necontenit pulsând:

Mai pure decât spicul imaculatei spumi,
În fiecare clipã se nasc atâtea lumi…

Mãrire, armoniei din cer si din genuni!
Pãtrunde bine tâlcul acestor succesiuni:

Alãturi de furnicã si munte colosal,
Esti parte din solemnul poem universal!

Prin inimã, regretul sã-ti treacã mai usor,
Ca prin adâncul mãrii o umbrã de cocor…

(“Poezii”, 1964)

Opera Apartinand Eusebiu Camilar | | Nici un Comentariu »

Nu!

Autor : Emilian Robert Vicol

Nu tu apa si nici foc,
Nu tu durere deloc,
Nu-i o raza de lumina,
Nu sunt nopti de luna plina.

Nu vezi ziua ce-i in noapte,
Nu sunt lucruri dar, sunt soapte.

Nu e om far’ de pacat,
Nu-i pamant far’ de calcat,
Nu e pas ce nu-i umblat,
Nu e lucru neprivit,
Nu-i cuvant neauzit,
Nu sunt ochi de nevazut,
Nu-i copil ce n-a cazut,
Nu-i sfarsit far’ de-nceput!

O scrisoare de la Muselim-Selo

Autor : George Coşbuc

Măicuţă dragă, cartea mea
Găsească-mi-te-n pace!
Pe-aici e vânt şi vreme grea,
Şi-Anton al Anei zace
De patru luni, şi-i slab şi tras,
Să-l vezi, că-ţi vine plânsul,
Că numai oasele-au rămas
Şi sufletul dintr-însul.

Apoi, să ştii c-a fost război
Şi moarte-aici, nu şagă:
Cădeau pe dealuri, dintre noi,
Ca frunza, mamă dragă.
Şi-acolo-n deal, cum fulgera,
Un plumb simţii că vine
Şi n-avu loc, cât larg era,
Decât în piept la mine.

Mi-e bine-acum, şi-aşa socot
Că nu va trece luna
Şi-oi fi scăpat de-aici detot.
Dar vezi te rog de una:
Să nu mai faci cum ai făcut
S-aduni la tine satul,
De veselă că ţi-ai văzut
Acasă iar băiatul!

Să vezi pe-aici şi ciungi şi-ologi!
Hristos să-i miluiască!
Tu mergi la popa-n sat să-l rogi
O slujbă să-mi citească.
Puteri de nu vei fi având
De plată, vorba-i lasă,
Că-i voi lucra o zi, oricând,
La-ntorsul meu acasă.

Pe Nuţu vi-l lăsasem mic,
Cu creştetul cât masa
O fi acum ştrengar voinic
Şi vă răstoarnă casa?
Făcutu-i-aţi şi lui la fel
Căciulă, cum am vrut-o?
Aveam o piele-n pod, de miel,
Doar nu veţi fi vândut-o?

Nevestei mele să-i mai spui
Să-mi cumpere o coasă,
Cea veche nu ştiu este-ori nu-i
Şi-o fi acum şi roasă
De când rugina scurmă-n ea.
Să-mi văd, o date-ar sfântul,
Cum cade iarba-n faţa mea
Şi-mi bate-n plete vântul!

Ea lupte-se cum biet o ştii,
C-aşa ne dete soartea,
Că şi noi ne-am luptat pe-aci
Cu greul şi cu moartea;
Dar l-a ajuns şi pe harap
Blestemele şi plânsul,
Că noi i ne-am ţinut de cap
Şi-ntrarăm după dânsul.

Şi i-am făcut, măicuţă, vânt!
L-am scos detot din ţară,
Măcar stătea pe sub pământ
Şi nu ieşea pe-afară.
Şi-am prins şi pe-mpăratul lor,
Pe-Osman nebiruitul,
Că-l împuşcase-ntr-un picior
Şi-aşa i-a fost sfârşitul.

Păi, ne ţinea pesemne proşti,
Să-şi joace hopa-tropa,
Că nu puteam să batem oşti!
Dar poate taica popa
V-a spus de prin gazeturi tot
El cum şi-a dat juncanii?
Acum i-aş cumpăra, să pot,
Dar nu mai am, azi, banii.

Mă doare-n piept, dar nu să ţip,
Şi-aşa mi-e dor de-acasă,
Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip
Că vodă nu mă lasă.
Dar uite, nu e nu ştiu cât
O lună chinuită,
Şi-o să te strâng de după gât,
Măicuţa mea iubită…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu,
Iubească-ţi-l pământul!
Şi-am tot lăsat, pân-a fost viu,
Şi-mi ţin acum cuvântul.
Să te mângâie Dumnezeu,
C-aşa e la bătaie
Şi-am scris această carte eu,
Căprarul Nicolae.

(Gazeta săteanului, R. Sărat – Bucureşti, 1901, nr. 8)

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Psalmul LII – Doinaş

Autor : Ştefan Augustin Doinaş

Tu, Doamne, geometrul unui Cerc
spre care tind atâtea seminţii
de noi figuri, – pe mine care- ncerc
să pier în Tine, ai să mă susţii?
N- aştept nici Verbul Tău de foc, nici pasul.
Roteşte- ţi peste mine doar compasul.

Triunghi, înscris într- un pătrat nătâng,
ce se visează zilnic pentagon,
eu sunt, Isuse, gata să mă frâng
şi să mă pierd cu Tine- n alt eon
tânjind spre- un număr infinit de laturi,
cu forma Ta divină să mă saturi!

Scrisoare către domnul Mihail Bulgakov

Autor : Mircea Dinescu

Istoria face levitatie.Oras avortat.
Lucrurilor la primarie lis-a dat un alt nume.
Puskin cu pantalonii sai albi va fi deportat
In Siberia literei, în postume.

Biserici invelite în ziare ca sticlele cu vin
sint coborite-n pivnite degraba.
Ingerul se va refugia-n chioscul de vizavi-n
strugurii verzi pe taraba.

Existi si tu ca buzunarele sfiintilor
(fiindca sfintii nu au buzunare)
stai retras în tristetea parintilor
alaptat de-o tristete mai mare.

Cui să te plingi, când toata cavaleria
e strinsa-n curtea fabricii de zahar?!
Saluta si tu maiestuos mizeria
si rigiitul cult de mare mahar.

Tine-ti si tu celulele-n dirlogi
fă-te si tu ca hoitul nu miroase,
nu te-ntreba cei cu acesti milogi
ce-i cu aceste ziduri fara case.

Trage cortina, Ezechiel. Sfirsit.
Razboi pierdut.Inger lasat la vatra.
Experienta nu a reusit.
Omul e-un câine.Chiar daca nu latra.

Opera Apartinand Mircea Dinescu | | Nici un Comentariu »

George Filip – Lista Opere

Autor : George Filip

Opera Apartinand George Filip | | Nici un Comentariu »

Arbeit macht frei

Autor : Poezii pentru Copii

Într-o iarnă de vară un păianjen ţesea
Într-un colţ de odaie
sau cam aşa ceva
O pânză uriaşă în care visa
Să prindă o stea de pe cer.
Lucra.
Şi spera că dintr-un colţ de univers,
undeva
Dumnezeul Păianjenilor atent îl veghea
Binecuvîntandu-i lucrarea ce o făcea.
Entuziast
şi fericit
păianjenul
se spetea .
Zi şi noapte plasa încontinuu creştea
Întinzându-se falnică peste tot ce urma.
Pe cer
puzderii de stele cădeau ,
dar cumva
Nici una,
drumul corect nu-l găsea.
După o viaţă de chin,
de speranţă deşartă
De rugi fierbinţi către cer
şi muncă înţeleaptă
Păianjenul nostru sfârşi într-o zi .
Dar pe patul de moarte
mai zise ceva
Despre viaţă, stele, Dumnezei şi trudă-
vorbea.
Nu pot reproduce aici,
fu
fără perdea .

Măruţ mărgăritar

Autor : Colinde

Noi umblăm să colindăm,
Măruţ mărgăritar
Când creştinii nu-s acasă
C-au plecat la vânătoare
Să vâneze căprioare.

Căprioare n-au vânat,
C-au vânat un iepuraş,
Să facă din pielea lui
Veştmânt frumos Domnului

Opera Apartinand Colinde | | Nici un Comentariu »

Şoarecele şi pisica

Autor : Grigore Alexandrescu

Un şoarece de neam, şi anume Raton,
Ce fusese crescut su’ pat la pension,
Şi care în sfîrşit, după un nobil plan,
Petrecea retirat într-un vechi parmazan,
Întîlni într-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.
Cum că domnul Raton îndată s-a gătit
Se o ia la picior, nu e de îndoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii în pămînt,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfînt,
Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva îţi fac rău? Nu cumva te gonesc?
Binele şoricesc cît de mult îl doresc
Şi cît îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu!
Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei,
Şi că aveţi cuvînt să vă plîngeţi de ei;
Dar eu nu sînt cum crezi; căci chiar asupra lor
Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor.
Eu carne nu mănînc; ba încă socotesc,
De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.“
La ast frumos cuvînt, Raton înduplecat,
Văzînd că Dumnezeu de martur e luat,
Îşi ceru iertăciuni şi-l pofti a veni
Cu neamul şoricesc a se-mprieteni,
Îl duse pe la toţi, şi îl înfăţişă
Ca un prieten bun ce norocul le dă.
Să fi văzut la ei jocuri şi veselii!
Căci şoarecii cred mult la fisionomii,
Ş-a acestui străin atîta de cinstit
Nu le înfăţişa nimic de bănuit.
Dar într-o zi, cînd toţi îi deteră un bal,
După ce refuză şi limbi, şi caşcaval,
Zicînd că e în post şi nu poate mînca,
Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa.
Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat!
Pe cîţi gura punea,
Îndată îi jertfea;
Încît abia doi-trei cu fuga au scăpat.

Cotoiul cel smerit
E omul ipocrit.(Ed. 1838)

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech