De-aş fi ori încă nu pe ducă,
Mă simt la fel cu orişicine
Clipire-nchisă-ntre suspine,
Şi-ntre năluci ce pier — nălucă.

Vă mai aminţiţi de Câţ ?
De simpaticul meu mâţ?
S-a făcut mai măricel
Şi cu el, şi Ham-Căţel.

Da-s cuminţi? Ce vorbă spui?
Parcă sunt ai nimănui!
Se prostesc în chip şi fel,
Câţ-Pisoi şi Ham-Căţel.

Să vă spun: ieri, înspre seară,
Intră cei doi în cămară,
Gând la gând pentru şicane
Şi au spart vreo cinci borcane.

Ştiind că nimeni nu-i ia-n braţă
Dup`aşa o boroboaţă,
S-au ascuns întreaga noapte,
După un şiştar cu lapte.

Şi abia spre miezul zilei
Au cercat puterea milei.
Au promis: „ne-am cuminţit!”
Însă tot i-am oropsit.

Peste-o oră, alt necaz.
Vrând să fugă pe pervaz,
Câţ a doborât o floare
Peste-o oala cu mâncare,

Fugărit de Ham-Căţel,
Ce s-a repezit la el.
Şi fireşte, iar jelanie
Cănd i-am strâns la spovedanie.

Vin cu nasu-n jos, spăşiţi,
Ştiind că vor fi pedepsiţi:
Ham-Căţel în cuşca lui,
Câţ sub lada patului.

Două zile, fiecare
Va primi numai mâncare.
Fără lapte, numai apă
Şi-astfel de păţanie scapă.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva sa-ntâmplat.

Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.

Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închiziţii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit –
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!

Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus, şi câmpu-i veştejit –
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!

Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit –
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!

Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti –
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!

Logodnicul vine-n amurg,
vesele pletele-i curg.
Puneţi-mi rochii albastre, flori.
N-auziţi paşii biruitori?

Unde-i inelul scump, dăruit?
Luna nu vrea să-l zărească.
O, ce poveste copilărească:
cum ne-am văzut, ne-am iubit.

În satul în care mă-ntorc
Ceasuri cu cuc sfarmă vremea
Şi mari bucăţi de tăcere
Zac sparte în praful din drum.
Ŕcele se învârt cu hărnicie,
Arătând mereu ceva de neprivit.
Orele au căzut de mult,
Ŕcele aleargă fără sfârşit
Şi dezorientat, când şi când,
Cucul apare şi-anunţă
Sfârşitul lumii, cântând.

She remains bored and very beautiful
her black hair is angry,
her bright hand
for ages now has forgotten me,-
for ages too has forgotten itself,
hanging as it has from the neck of a chair.
In the lights I drown myself,
set my jaws against the coursing of the year.
I reveal my teeth to her
but she understands this is no smile-
sweet, illuminated creature
she reveals myself to me while
she remains bored and very beautiful
and for her alone I live
in the appalling world
of this inferior heaven.

E împărţită omenirea
În cei ce vor şi cei ce ştiu.
În cei dentâi trăieşte firea,
Ceilalţi o cumpănesc ş-o scriu.
Când unii ţese haina vremei,
Ceilalţi a vremii coji adun:
Viaţă unii dau problemei,
Ceilalţi gândirei o supun.

Dar pace este între dânşii:
Ce unii fac iau alţi-aminte.
Căci până azi domneşte-ntr-înşii
A cărţii tale graiuri sfinte.
N-a intrat viermele-ndoielii,
Copil e ochiul lor când vede,
Căinţa văd urmând greşelii,
Căci omul tot în tine crede.

Al răului geniu arate-mi
Un om din viţă pământească,
Ce-ar fi-ncercat ale lui patemi
Naintea ta să-ndreptăţească;
Căci buni şi răi trăiesc în tine,
Cuvântul tău e calea lor ­
De-a lor abateri li-i ruşine,
Căci tu eşti ţinta tuturor.

Virtutea nu mai e un merit,
Căci merit nu-i când nu e luptă.
Asupra ta ei nu se-ntărât
Cu viaţa-n joc, cu mintea ruptă;
Mânând cu anii colbul şcolii,
Ei cred făr-a fi înţeles,
Din cărţi străvechi roase de molii
Îşi împlu mintea cu eres.

Ei nu pătrund a ta mărire ­
Minune-i pentru dânşii tot.
Necercetând nimic în fire,
Nimic nu ştiu, nimic nu pot;
Căci nu-i supusă lămuririi
Gândirea-n capul înţelept ­
La toate farmecele firii
Se bat cu mânile pe piept.

Urmând a cărţilor străveche
Statornic, nemişcat învăţ,
E surdă azi a lor ureche
Privindu-ţi firea cu dispreţ;
Legată-n lanţ e a lor minte
Şi rodul minţii e sălbatec,
Se plac în mistice cuvinte
Şi-esplică totul enigmatic.

Cristina stă la etajul întâi,
Da’ ţine regim şi mănânca doar orez şi gutui!

Angela locuieşte la doi,
Stă toată ziua-n uşă şi-nvârte o mie de ploi!

Etajul trei e ocupat
De-o fată care are-un nume ciudat,
Nimeni nu ştie precis cu ce se-ocupă ea;
O văd câteodată cum stă la fereastră şi bea…
Apă!

La ultimul etaj, uite-acolo stau eu,
Da’ pân-ajungi la mine, e foarte, foarte greu:
Până treci de unu,
Până treci de doi,