Din adâncimi fără de margini
A răsărit pe cer o stea;
Şi trişti, nemişcători de-a pururi
Aprinşii sori priveau la ea.

De la-nceput, de când e lumea,
Izbită ea prin spaţiuri reci
Să duce-ntr-una, să tot duce
Şi să va duce-n- veci de veci.

Să scuturau, gemând prin noapte,
Din visuri deşteptaţii sori
Ca să-şi mai scuture urâtul,
S-alunge-ai frigului fiori.

Şi să uitau cu jale-n drumul
Pierdutului drumeţ acum—
O, de-ar putea şi ei vreodată
S-alerge-n veci pe-acelaşi drum.

Căci ei de la-nceputul lumii
Stau solitari în gol aşa,
Şi-n lungul cel de veci al vremii
Ei tot pe-acelaşi loc vor sta.

Dar nu ştiau că steaua-n treacăt
Îşi plânge-amarul ei noroc,
Că, de-obosită, pizmuieşte
Pe cei ce stau etern în loc.

Câţ-pisoi plonjează-n cadă
sigur, doritor să vadă
de ce-i plină ea cu lapte
cum visase el azi-noapte

şi a gustat, mai să se-nnece
din spuma cu apă rece
acum miaună şi plânge
şi lăbuţele îşi frânge

este ud şi-i este teamă
de ce-a păţit căzând în vană
l-am clătit şi l-am uscat
şi desigur, l-am certat

măi pisoi ! nu eşti prudent
şi mai eşti şi neatent !
căci ştii bine, dimineaţa,
mai întâi să faca piaţa

gospodina-şi pregăteşte
treaba ei gospodăreşte
înmoaie rufe şi spre seară
în maşina ea le spală

dar nu-nseamnă că sub spumă
a ascuns mâncare bună
laptele este-n castron
pus cu grijă din bidon

am înţeles ! răspunde mâţul
parcă domolind sughiţul
şi adoarme dus pe-o haină
liniştit după-aşa spaimă

Daca-ntr-o tainica vreme
din lut Cineva ma facu
si daca sant om si nu vierme,
o, Doamne, asa ai vrut Tu…

Daca am grai si nu muget
sa spun ce iubesc si ce nu,
si daca am harul sa cuget,
o, Doamne, asa ai vrut Tu.

Daca intaia zidire
deplin in pacat se pierdu,
cand totusi mi-ai dat izbavire,
o, Doamne, asa ia vrut Tu.

Daca m-ai scos din neghina,
nu viata-mi urata-Ti placu.
Nu eu am vrut iarasi lumina,
o, Doamne, asa ai vrut Tu.

Iar daca voi merge odata
la Cel ce din Duh ma nascu,
voi spune de-apururea Tata
Te laud c-asa ai vrut Tu!

Dragi copii din tara asta,
Va mirati voi cum se poate,
Mos Craciun, din cer de-acolo,
Sa le stie toate, toate.

Uite cum: Va spune Badea…
Iarna’n noapte, pe zapada,
El trimite câte-un înger
La fereastra ca sa vada…

Ingerii se uita’n casa
Vad si spun, iar mosul are
Colo’n cer, la el in tinda,
Pe genunchi o carte mare.

Cu condei de-argint el scrie
Ce copil si ce purtare…
Si de-acolo stie Mosul,
Că-i siret el, lucru mare.

Alături de genuni răsai, o, floare,
Şi pari a fericirilor icoană…
Ce mână te-a sădit, încrezătoare,
Pe margini de prăpastie duşmană?

Din adâncime, Ielele-ţi cântară
Chemări ispititoare, ca-n poveşti…
Şi râd fermecător – şi cântă iară…
Tu le asculţi, senino, şi-nfloreşti.

Asupra ta, prin neguri şi furtună
Al morţii duh adese a trecut
Ce farmece te-au ocrotit, ce scut,
De n-a putut nici el să te răpună?

Ca un răspuns al lumii pământesti
La zâmbetul de stele al tăriei,
Tu te ridici din lumea vijeliei,
Priveşti văzduhul, cerul – şi-nfloreşti…

O, floarea mea! Cu tremur şi uimire
Salut avântul tău spre fericire.
De unde l-ai desprins, din ce lumină,
Surâsul dulce, plutitor în vânt?
Cum ai putut rămâne tu senină,
Nesocotind prăpastia vecină,
Ce pentru muritori ar fi mormânt?
Noi, de la rob la purtătorul stemei,
Trăim mânaţi în veci de dor aprins;
Dar cea mai slabă fâlfâire-a vremei
Ne zbate facla vieţii pân’la stins…

…Noi alergăm, zburăm spre-o rază sfântă,
Pe care-am vrea s-o coborâm în viaţă;
Dar cea mai slabă piedică ne-ngheaţă,
Şi numai gândul luptei ne-nspăimântă…
Şi ne-nturnăm în propria rutină,
Cu inima-necată de suspin
Nebuni şi orbi! De teama unui spin,
Lăsăm să moară roza pe tulpină…

Noi preamărim umana înţelepciune
Şi care-i rodul?… Făurim
Atâtea umbre şi-ntrebări nebune,
Prin care-a vieţii spaimă o mărim:
Ce-i moartea? Pentru ce împărăţeşte?
Ce ne aşteaptă mâine? Mai târziu?
Ce-i taina care pururi izvorăşte
De dincolo de leagăn şi sicriu?

Şi astfel viaţa ni se risipeşte;
În mâna care tremură de teamă,
Paharul darului ceresc se varsă
Şi, până să-l lipim de gura arsă,
E gol – sau plin de-a lacrimilor vamă…
Nebuni şi orbi! Nepricepuţi ca vântul!
Noi singuri, noi, ne adâncim mormântul!

…Ci tu rămâi de-a pururi zâmbitoare,
Neturburată de-al genunei glas
Sălbatecă şi neştiută floare?
Surâsul tău în suflet mi-a rămas…

Aş vrea să mă avânt în lumi senine,
Dar ţelul este sus şi drumul greu;
Ce mult aş vrea să te răpesc cu mine
Să te sădesc adânc în pieptul meu!…

Tovarăş drag! Când voi păli de jale,
Străbate-mi gândul cu mireasma ta;
Când inima va tremura în cale,
Înclină-te, tovarăşe, spre ea
Şi spune-i taina fericirii tale…

Învaţă-mă dispreţul de primejdii,
Şi voi aprinde candela nădejdii,
Pe marginea mormintelor flămânde;
Dă-mi tu un cer spre care să privesc,
Când deasupra inimei plăpânde
Ai suferinţii vulturi se rotesc;
Şi-ncrezător în ziua care vine,
Din orice lacrimă mi-aş face-o stea…
Aş înflori, aş străluci ca tine
Aş fi însuşi norocul, floarea mea!

I
vai mie, rana s-a închis
vai, sângele s-a uscat
şi a facut coajă.
oh, doamne, m-am vindecat!

de-acum o să mă mestece fericirea
o să ma sfârtece seninatatea
şi nebunia care a fost n-o să mai fie de-acum niciodată,
nu, n-o să-i mai sărut umarul.

viaţa o să-mi treacă în pace şi armonie
cu lecturi bogate, cu mese regulate.
sănătatea o să-mi mănânce plămânii.
rţiunea o să-mi sfâşie creierul.

vai, rana, rana mea dragă
rană plăcută vieţii mele
rană pentru care am trăit, pe care mi-am zgândărit-o cu unghiile
s-a închis. oh, doamne, sunt vindecat!

şi niciodată febra n-o să-mi mai aprindă
veioza vieţii până la ars.

II
să accept evidenţa: nu mai pot să scriu poezie.
nu mai sunt în stare, ceva în mine nu mai colaborează.
am scris ani de zile cu ură, cu dragoste, iar acum
creierul meu e mort.
am pornit la maraton ca pe suta de metri
am vrut totul deodată, am vrut să-mi înnebunesc cititorul.
am uitat că viaţa e lungă.

nu-mi imaginam că o dată mă voi opri, voi plaţi
că tot ce am făcut vreodată se va întoarce împotriva mea
şi nu voi putea să mă ajung din urmă
şi orice încercare de a mai face ceva
va fi o nouă dezamăgire.
ce voi mai scrie încă patruzeci de ani?
o să strâng din măsele, o să scriu articole de critică
sau cine ştie ce amintiri
o să suport condescendenţa tinerilor, o să las nasul în jos
când o să vina vorba despre poezie, o să fac traduceri
ca să nu mă uite lumea, ca să pară că mai trăiesc.
sau o să-mi public cândva un volum de versuri din tinereţe
atât de proaste, că nu le băgasem în nici o carte
şi o să am un succes “de prestigiu”, mi se va spune “autorul
poemelor de amor”,
precursorul a dumnezeu ştie ce poezie va mai fi pe atunci…
nu ştiu, nu ştiu…

prieteni mai tineri, să nu faceţi ca mine.
calculaţi-vă poezia pentru şaizeci de ani.
eu? nu ştiu ce drum să mai apuc, ce s-ar mai putea face
şi nu ştiu ce trebuie să mai simt şi ce mai pot să imaginez.
de data asta chiar cred ca mi s-a infundat.

voi fi un poet bătrân, care n-a mai scris de decenii
un supravieţuitor al propriei morţi
şi care mai bine n-ar fi făcut nimic niciodată.

III
oare s-a terminat viaţa? oare sunt terminat?
sunt un eşec? voi fi pulbere?
va veni moartea iar tu mă vei dispreţui.
va fi groaznic, groaznic.

voi fi singur, mai singur decât toţi oamenii, singur.
fără nimeni, fără odihnă.
voi înţelege totul, ah, intelege-ma, şi toti ma vor iubi,
toţi îşi vor aduce aminte.

sunt pierdut, pierdut.
muşcă-mi tu gura.
o să plouă nasol pe drumuri, o să fim uzi pân-la piele.
o să învăţăm să urâm

va veni toamna, toamna minţii, înecul.
vom avea gura moale şi caldă, va veni luna
vor veni norii să ne cunoască
şi vom muri, vom face dragoste.

da, da, stai acum lângă mine, priveşte-mă. sunt terminat, terminat.
va fi numai moarte în jur.
stelele vor fi moarte, bot lângă bot ca nişte câini de pe străzi.
vor muri unghiile.

gata. stai lângă mine. a avut rost?
ne-am trezit trăind.
a fost groaznic: am trait.
a fost groaznic, groaznic.

Curcanii au mutat pe soare şirul
De gâturi cu, nestinşi, cartofii roşii.
La cerul lăcrămat şi sfânt ca mirul
Rotunzi se fac şi joacă pântecoşii!

Şuviţa stelei noi întinge-n ape,
Un stăpânit pământ ascultă ani,
Pământul s-a lipit de steaua-aproape.
Nuntesc, la curtea galbenă, curcani.

Departe esti, frumoasa si preaiubita mea,
Si totusi ochii nostri tintind aceeasi stea,

La mii de ani luminã, ca-ntr-un adânc mister,
În fiecare noapte se întâlnesc pe cer…

Într-o clipitã lanturi de depãrtãri strãbat!
Pãtrund prin continente cu vânt înviforat,

Oceane mai tãcute ca piatra miscã-ncet,
Solemne, transparente puhoaie de magnet…

Si azi îmi pare Calea Lactee un mister…
Iar înspumatul Gange a puhoit pe cer!

Si parcã niste umbre cu nalte cârji de lemn
Vin din adâncul noptii spre Gangele solemn:

Din muntii Himalaia, spre-un depãrtat serai,
Sakuntala coboarã în mohorât alai…

Cãzu o stea, sau poate în Gange, mai curând,
A scânteiat deodatã inelul ei cãzând…

Si azi, zãrind inelul, am înteles de ce
Luceafãrul de ziuã a fost si nu mai e:

Cum se goleste noaptea de-al Gangelui mister,
Rãmâne doar inelul Sakuntalei pe cer…

(“Poezii”, 1964)

Mergeam pe drum. Era luna, asa, toamna.
Si mă ajunge din urma si trece pe langa mine
Un cerc.
O tuturiga mare de fier. Un cerc
Care mergea singur pe linie.
M-am uitat în urma: I-o fi aruncat cineva?
L-o fi dat de-a tuturiga
Nimeni…
Si, la urma, cine se-l azvarle,
Ca era mare si greu – ca o sina de roata
de car.

Mă uit inainte; cercul isi vedea de cale.
Se-nvartea repede, repede si facea praf.
Tocmai atunci vine al lui Calota, de la deal
– Il vazusi, mă?
– Il vazui. Si incepe să se-nchine.
Ce-o fi cu el, de la ce butie o fi scapat,
Numai Spanu, mai are butii de vin asa de mari,
Pleca si se varsa putina…
Ne miram noi asa si ne dam cu parerea,
Asta al lui Calota se facuse alb, il cam
speriase

Dracovenia,
Si mai apare si Gligorie.
– Il vazusi, mă?
– Nu-l vazui. Ce să vad?
– Cercul?
– Care cerc?
Ghita al lui Calota s-a aplecat si i-a aratat
Urma în tarana. Lasase o urma ca de roata
de car.
-E, cate urme de roti nu sunt pe drum!

Cercul a trecut, asa, valantoace, prin tot
satul.
Unii iI vedeau, altii nu.
Asa, cam din trei, pe langa care trecea,
Doi iI vedeau, unul nu…
Stand noi asa, auzim iar Vuuuu – vuu! Uuu!
Uuu!
Cam cum face o vuva mare…
Si vedem nori de praf…
– Dati-va la o parse, ca vine… Se-ntoarce…
Venea cercul de la deal, parca se inrosise putin
De-atata alergat, de-atata inspectie în
Comuna Bulzesti…

Venea dinspre Pradatorul, trecuse ozaca
prin Fratila
L-am apucat de mana pe Gligorie:
– Il vezi, mă?
– Ce să vad?
– Cercul
– Care cerc?
– Asta de trece acum pe langa noi?
Tu n-auzi ca se cutremura pamantul, vuieste,
scoate praf…
– Nu trece nimic. N-aud nimic. Nu vad nimic.

Cercul s-a apropiat… i-am luat seama: să fi zis
Ca e roata de cabrioleta? nu, ca n-avea spite…
Si prea lumina… E asa ca o aoreola de sfant…
Ca si când capul vreunui sfant s-ar fi rostogolit
în praf
Si aoreola lui il poarta ca o sina…
Si-l imbraca în stralucire…
Mergea vajaind… Si se infierbantase de-atata
invartit,
Scotea scantei, când se atingea de cate
o piatra.
Prin Seculesti, acum era aici la Gura Racului
si precis
Voia să meargă ,si-n Natarai la vale…

M-am dat mai aproape si i-am simtit damful:
mirosea a
Rotund perfect. A geometrie… a spuma
de geometrie,
Adica esenta esentelor…
Am cazut în genunchi,
Asa de usor si de delicat atingea pamantul
Plin de gloduri, al satului.
Ba, calca prin Bulzesti, parca-ar fi mers
Pe luna, tu-i mama masii!
Mă trecusera fiorii si aproape să-mi dea
lacrimile
De atata cinste si minune.

– E, acum iI vazusi? L-am mai intrebat odata
Pe Gligorie, care-si scotea pamantul
de sub unghii
Cu un chibrit.
– Ce să vad?
– Cercul.
– Care cerc?
– Atunci… du-te unde plecasi, ba orbetule!
Ca eu n-am ce discuta cu astia, care nu vad
decât
Ce le arata muierea!
– Hai, mă, iI trag pe-al lui Calota…
Avusei noroc mare cu tine,
Ca fusesi aici… ca altfel,
Ne-ar fi povestit cercul în toata lumea,
Ce orbeti sunt în comuna asta.

Povestea cu cercul de foc, venit în inspectie
A circulat mult la noi, din gura în gura.
N-a reusit s-o stinga nici razboiul al doilea,
Abia mai tarziu, cu prefacerile, a trecut
pe planul doi

Si, pana la urma, au biruit ai care nu-l
vazusera.