Elena Farago – Lista Opere

Autor : Elena Farago

Opera Apartinand Elena Farago | | Nici un Comentariu »

Cât un fir de neghină

Autor : Poezii pentru Copii

Ce să-ntinzi mâna-nspre ea,
Că nici n-ai
Ce apuca !

De-o pui lângă rândunică
Şi-o priveşti,
E tot mai mică…

Poate şi niţel de frică.

Fără minte, când gândeşti
Pe gâză că o găseşti,
Tu, cel mai deştept din toţi,
Scap-o de pieire !

Poţi?

N-o avea ea un cap mare,
Nici splendide aripioare
Ca de flutur.

Nici albină
Nu-i, familia s-o ţină,
Lucrând toată ziulica.

Nu prea are-asemănare –
Cât ar vrea! –
Nici cu furnica.

Loc al ei, pe undeva,
Unde ar putea să stea,
Nu-i
Pe tot acest pământ…

Ploaie, soare, ger sau vânt,
Toate îi fac traiul
Greu,

Dar nu-i asta,

Ea, mereu,
Îşi pune o întrebare,
Numai una:

Dumnezeu
De ce-o fi creat-o
Oare?

Ca să ce?

Tot vrând să ştie,
Vede-o scumpă surioară
În văzduh cum se îmbie
Să se-nalţe, dar,
Ce vrei,

Rândunica e mai iute
Şi mai sigură la zbor,
Iară puiul o aşteaptă,
În cuibuţ,
Nerăbdător…

Şi atunci, gâza, sărmana,
Vai,
Pricepe:

Ea li-i hrana.

(inspirată de povestirea cu acelaşi nume, de Emil Gârleanu)

Părea c-aşteaptă…

Autor : Mihai Eminescu

Părea c-aşteaptă s-o cuprind în braţă
Şi faţa mea cu mânile-i s-o ieie,
Ca să mă pierd în ochi-i de femeie,
Citind în ei întreaga mea viaţă.

Dar când s-o prind, ea n-a voit să steie
Ci într-o parte-ntoarse dulcea-i faţă;
Pândind, cu ochii mă-ntreba isteaţă:
Să-mi dea o gură, ori să nu-mi mai deie?

De-astfel de toane vecinic nu te saturi,
Oricât o rogi, ea tot se dă în laturi
Ş-abia la urmă parcă tot se-ndură.

Împrotiviri duioase-a frumuseţii
În lupte dulci disfac urâtul vieţii,
Ce n-au amar, fiindcă au măsură.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Miezul nopţii

Autor : Grigore Alexandrescu

Aici pe-aste ruine cu mândre suvenire
Privesc cum orizontul se umple de făclii,
Cum luna în tăcere s-arată să inspire
Gândiri religioase l-ai lui Apolon fii.

Când tot doarme-n natură, când tot e liniştire,
Când nu mai e mişcare în lumea celor vii,
Deşteaptă priveghează a mea tristă gândire,
Precum o piramidă se-nalţă în pustii.

Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe câmpie,
Al meu suflet se-nalţă pe aripi de-un foc sfânt,
În zboru-i se ridică la poarta de vecie,
Căci nici o legătură nu are pe pământ.

Nădejdea mea din lume de moarte se precurmă;
Trecu ea precum trece un fulger printre nor;
S-a şters precum se şterge a vulturului urmă
Când spintecă văzduhul în falnicul său zbor.

De când pierdui părinţii-mi trei ierni întregi trecură,
Trei ierni, căci după ierne viaţa-mi socotesc,
Căci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură,
Copaci din miezul iernii ce vânturi îi clătesc.

Frumoasa primăvară acuma se grăbeşte
La caru-i să înhame pe zefirii uşori;
Păşeşte, şi pe urmă-i verdeaţa se iveşte
Şi cerul se dezbracă de fioroşii nori.

Zefirul printre frunze misterios suspină,
E limpede-orizontul şi cerul luminos;
A râurilor şoaptă… Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.

Căci închinat durerii, amara mea viaţă
De-atunci e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă, ce iarna îl îngheaţă,
Pe care flori nu află sărmanul călător.

Lăsat străin în lume, lipsit de orice bine,
Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând zilele mele de suferinţe pline,
Pui mâna pe-a mea frunte şi caut un mormânt.

Puţină vreme încă şi glasu-mi se va stinge,
Şi inima de-a bate în pieptu-mi va-nceta!
Atunci fără-ndoială eu soarta voi învinge,
Şi a vieţii taină în moarte voi afla.

Strigătul inimii

Autor : Alexandru Macedonski

Avântă-te, suflet, prin dulce cântare
Şi spune la lume, când este trădare,
Ca s-o deşteptăm!
Căci dulcea-ne ţară trădată greu este;
Române, la arme! Poetu-ţi dă veste,
Cu toţi să luptăm!

Învinge-vei oare? Nimic nu reţine
Torentul ce curge şi spre mare vine,
De însuşi împins.
Zdrobeşte odată şi lanţul sclaviei,
Iar după-aceea te dă bucuriei,
Când tu ai învins!

Vezi cine-n tăcere, pumnalu-şi găteşte!
Vezi sub aste roze c-aspida-şi târăşte
Un corp veninat,
D-aceea acuma, la arme, române!
Nimic decât lupta, alt nu-ţi mai rămâne,
Când eşti oprimat;

Când legea cea sanctă vedea-vei călcată…
O lege prin lupte ce fu proclamată!…
Nu! Nu vei tăcea;
Sub stindardul ţării, cu toţi ne vom strânge;
Călcătorii legii vor zace în sânge;
Ne vom răzbuna!

Române,-ţi trebuie, spre a te conduce,
Un cap unde mintea, mai mult va străluce,
Şi tu-l vei găsi!
Un om ce renunţă la tot pentru ţară,
Nu unul ce este o cumplită hiară
Când poate zdrobi!

Poema ochilor

Autor : Cincinat Pavelescu

Sunt ochi adânci ca un păcat
Ce-ascund sub gene de-ntuneric
Un vis, în negrul lor misteric,
De-a pururi alb şi nepătat.

Sunt ochi cu ape de smarald,
Verzi, limpezi, reci ca valul mării,
Şi poate-n ei un suflet cald
Şi-neacă tainele-ntristării.

Sunt ochi de palidă virgină,
Parcă măriţi de suferinţi,
Ce-aruncă umbră peste minţi,
Din mângâioasă lor lumină.

Sunt ochi în care amintirea
Iubirii ce i-a chinuit
În globul lor cel mărginit
A scăpărat nemărginirea.

Dar dintre toţi, de mi-aş alege,
lubirea-ntr-înşii să-mi răsfrâng,
Liman al zilelor pribege
Aş cere ochii care plâng.

Risipei se dedă florarul

Autor : Lucian Blaga

Ne-om aminti cîndva tîrziu
de-această întîmplare simplă,
de-această bancă unde stăm,
tîmpla fierbinte lînga tîmplă.

De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se dedă florarul.

Polenul cade peste noi,
în preajmă galbene troiene
alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.

Ne cade-n gură cînd vorbim,
şi-n ochi, cînd nu găsim cuvîntul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
ne tulbură, pieziş, avîntul.

Ne-om aminti cîndva tîrziu
de-această întămplare simplă,
de-această bancă unde stăm,
tîmplă fierbinte lîngă tîmplă.

Visînd, întrezărim prin doruri-
latente-n pulberi aurii-
păduri ce ar putea să fie,
şi niciodata nu vor fi.

Opera Apartinand Lucian Blaga | | Nici un Comentariu »

Intrebare!

Autor : Emilian Robert Vicol

De ce, oare ,
Cand in ceruri nu-i un soare,
Inima in piept ma doare ?
De ce, oare !?
Mort sa fiu, tot n-am scapare
De dusmani si suparare.
De ce, oare !?
Eu, un prost, ca fiecare
I’mi prefac iubirea-n floare.
De ce, oare !?
Ma gandesc doar la plecare,
La ce-o fi cand omul moare.
De ce, oare !?
Viata-ti da o limba, care
Te indeamna la-ntrebare:
De ce, oare !?
Lumea-ti pare mult prea mare
Si nu ai de ea scapare.
De ce, oare ?
De ce, oare ?
În piept inima te doare,
Ai dusmani si suparare,
Î-ti prefaci iubirea-n floare,
Te gandesti cand omul moare,
Stii ca n-ai defel scapare
S-un raspuns la intrebare:
De ce, oare ?
Ma intreb fara-ncetare
Ce e viata, ce e lumea,
Ce sunt eu, ce-i fiecare,
Ce e dealul, ce e culmea,
Ce e omul pe pamant,
Ce inseamna frunza-n vant,
Ce e moartea cat esti viu,
Ce e viata as vrea sa stiu,
Ce sunt eu, ce suntem toti,
Ce inseamna sa fim morti,
Ce sunt fapte,
Ce sunt lucruri,
Ce sunt soapte,
Ce sunt trucuri,
Ce-i lumina,
Ce-i o floare,
Ce e vina,
Ce-i un soare,
Ce-o sa vina, ce-o sa fiu,
Ce-o sa treaca, ce-o sa stiu …

…………………………………………………

O-ntrebare de mi-o pun,
Naste alta intrebare.
Si de vreau raspuns sa-mi spun,
Mor de lunga-mi asteptare.

Dar ramane o-ntrebare
Ce si-o pune fiecare:
“De ce, oare ?”

Sub stele

Autor : Alexandru Macedonski

În noaptea naltă
Ce s-a lăsat peste natură
Se-ntrezăresc prin frunzătură
Stelare-adâncuri ce tresaltă.

Întregi sisteme
De nebuloase siderale
Răsar din lumile spectrale
Ca ofilite crizanteme.

În sus spre ele
A gândului mitraliare
C-o uriaşă cutezare
Străbate ţintă printre stele,

Dar noaptea naltă,
Ce stăpâneşte neclintită,
Se duce vecinic negrăbită
De la o lume la cealaltă.

Nea Mărin şi PPC

Autor : Amza Pellea
Mă frate-miu, sînt amărît rău, mă! Da’ amărît rău de tot, de tot! că-mi zicea mie ăl bătrin a lu ăl bătrin:
– Mă, nepoate, nu pune mă la inimă, că năcazurile sînt multe şi viaţa ie singură.
Aia ie cu năcazurile! Multe-n viaţa mea, şi cît putui aşa făcui, cît putui.
Da’ să-ntîmplă cîte-o daravelă, de nu pot să n-o bagi in samă. Că nu poţ întodeauna să faci pe surdu şi pe orbu, ştii? Să-ntîmplă cîte una, de nu poţ să n-o pui la inimă. Stai o ţîră că-ţ spui!
De cîte ori mă duceam pi la fi-miu Marinel, şi, cînd fu-n şcoală, şi pe urmă, mai tîrziu, pi la armată, trăgeam şi io ca omu pi la neamuri, pi la cunoscuţ, pe unde apucam. Da’ să-ntîmpla cîteodată de nu poate omu să te primească. Nu poate, are şi iel ale lui şi nu poate!
E, cînd nu găseam, ma duceam la ‘otel. Aci, la ‘otel, cînd te duci, dacă nu cunoşti, ştii, dacă nu cunoşti şi vrei odae, ca să-ţ dea, trebuie să-i dai. Ca să-ţ dea iel ţie odae, trebuie să-i dai şi tu lui. Bască banii pentru odae, care merg la stat. Ăla ie preţu la odae, plăteşti şi gata. Da’ trebuie să-i dai în plus.
Că odată unu mi-a zis de la obraz, că io nu pricepeam.
– Mă nene, zice, te văd băiat deştept! şi dupa buletin văd că ieşti oltean.
– Aha! zic io. Sînt!
– Pă’ atunci, nu ţ-a ruşine?
– Pă’ di ce, zic io, di ce să-mi fie?
– Să poate să nu-l cunoşti dumneata pe Tudor Vladimirescu?
– Pă’ cum să nu-l cunosc, zic io, că şi iel tot oltean d-al nostru fu!
– Pă’ atunci de ce nu-l bagi în buletin? zice iel.
– Pe cine? zic io.
– Pe Tudor Vladimirescu!
– Cum vine asta? zic io.
– Mă nene, zice iel. Ai douăşcinci de frangi?
– Am! zic io.
– Şi cine ie pe iei?
– Tudor Vladimirescu, zic io.
– E! Chiteşte-l frumos şi pune-l în buletin, că altfel nu se eliberează camera săptămîna asta! Ş-afară plouă şi-n gara nu ie voie, ştii?!
Ce dracu ierea să fac! I-am dat douăşcinci de frangi şi mi-a dat odae.
Pă urmă veneam la ‘otel, gata, învăţasem lecţiia la istorie! Făcea Tudorică săracu rost de odae, imediat! Mă gîndeam io-n mintea mea a proastă – mă, pentru ăştia s-o fi sculat Vladimirescu la razmeriţă?
Da’ nu numa la ‘otel, peste tot unde te duceai, trebuia să stai cu mîna-n pozinar. Bacşiş, de! Auz, „bacşiş”! Sună al dracu de urît! Bag sama că ăsta nu ie cuvînt românesc, prea sună aşa pe sub mînă, bacşiş!
Acu-n urmă, cînd aflai că s-a hotărît să fîrşim odată cu obiceiu ăsta, mă bucurai din cale-afară! Gata! zic io, intrăm şi noi în rîndu lumii, scăpăm de ruşine! Că d-aia sînt amărît! Da’ amărît rău, rău de tot!
Mă duc acu fr’o săptămîna la oraş, să-mi cumpăr o coasă. Cumpăr io coasa şi mă întîlnesc cu Gheorghe a lu Ciupitu de o ţine pe Mariţa lu Porunghelu, de făcea îngheţată ş-o vindea pe oauă!
Zice Gheorghe:
– Mă nea Mărine, hai pînă pleacă trinu, să bem şi noi o bere! Fac io cinste!
– Hai mă! zic io.
Bem noi cîte o halbă, mai fac io cinste cu una.
– Plata, zic, că vine trinu!
Vine ospătaru şi mîzgăleste un bon acolo. Zice:
– Douăşcinci de frangi!
– Ia dă bonu-ncoa, zic io, şi mă uit lung la iel şi pe urmă la peretele din faţă, pe care scria frumos cu litere de tipar:
NU NE JICNIŢ, NU PRIMIM BACŞIŞ!
Mă uit pe bon, socoteala bună: patru halbe, pai’şpce frangi, un franc patruzăci, remiză, nouă frangi jumătate, PPC. Cu totu, douăşcinci de frangi.
– Mă frate-miu, zic, ce ie asta di la urmă?
– PPC, zice el.
– Pă’ noi nu mîncarăm aşa ceva!
– PPC, zice el, atîta face: nouă frangi cinzăci.
– Pă’ pe ce? zic io.
– Pe PPC! zice iel.
– Pă’ pe ce, mă n-auz? că noi beurăm bere ş-atît. Iote ce-i! Io-ţ dau nouă frangi jumate, da’ spune-mi şi mie ce ie asta PPC ca să nu ramîn prost!
– Dă banii! zice iel sirios, şi-ţ spui.
– Na! Acuşica spune.
– Mă nene, zice iel. Ştii şi matale că noi nu mai primim bacşiş, că nu ie frumos.
– Foarte bine, zic io.
– S-atunci, zice iel, trecem pe listă PPC.
– Şi ce ie asta?
– Foarte simplu, zice iel, PPC, poate pică ceva, asta ie PPC, poate pică ceva!
Auz mă frati-miu, adevărată vorba din bătrîni, că lupu îşi schimbă păru, da’ năravu ba!
D-aia zic io, că ăstora le-ar trebui un PAM, adică poate-i află miliţia, ş-atunci poate le pică ceva care să-i dezveţe de nărav! Să-i dezveţe de nărav, aia ie!

Opera Apartinand Amza Pellea | | Nici un Comentariu »

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech