| Mă frate-miu, sînt amărît rău, mă! Da’ amărît rău de tot, de tot! că-mi zicea mie ăl bătrin a lu ăl bătrin: |
| – Mă, nepoate, nu pune mă la inimă, că năcazurile sînt multe şi viaţa ie singură. |
| Aia ie cu năcazurile! Multe-n viaţa mea, şi cît putui aşa făcui, cît putui. |
| Da’ să-ntîmplă cîte-o daravelă, de nu pot să n-o bagi in samă. Că nu poţ întodeauna să faci pe surdu şi pe orbu, ştii? Să-ntîmplă cîte una, de nu poţ să n-o pui la inimă. Stai o ţîră că-ţ spui! |
| De cîte ori mă duceam pi la fi-miu Marinel, şi, cînd fu-n şcoală, şi pe urmă, mai tîrziu, pi la armată, trăgeam şi io ca omu pi la neamuri, pi la cunoscuţ, pe unde apucam. Da’ să-ntîmpla cîteodată de nu poate omu să te primească. Nu poate, are şi iel ale lui şi nu poate! |
| E, cînd nu găseam, ma duceam la ‘otel. Aci, la ‘otel, cînd te duci, dacă nu cunoşti, ştii, dacă nu cunoşti şi vrei odae, ca să-ţ dea, trebuie să-i dai. Ca să-ţ dea iel ţie odae, trebuie să-i dai şi tu lui. Bască banii pentru odae, care merg la stat. Ăla ie preţu la odae, plăteşti şi gata. Da’ trebuie să-i dai în plus. |
| Că odată unu mi-a zis de la obraz, că io nu pricepeam. |
| – Mă nene, zice, te văd băiat deştept! şi dupa buletin văd că ieşti oltean. |
| – Aha! zic io. Sînt! |
| – Pă’ atunci, nu ţ-a ruşine? |
| – Pă’ di ce, zic io, di ce să-mi fie? |
| – Să poate să nu-l cunoşti dumneata pe Tudor Vladimirescu? |
| – Pă’ cum să nu-l cunosc, zic io, că şi iel tot oltean d-al nostru fu! |
| – Pă’ atunci de ce nu-l bagi în buletin? zice iel. |
| – Pe cine? zic io. |
| – Pe Tudor Vladimirescu! |
| – Cum vine asta? zic io. |
| – Mă nene, zice iel. Ai douăşcinci de frangi? |
| – Am! zic io. |
| – Şi cine ie pe iei? |
| – Tudor Vladimirescu, zic io. |
| – E! Chiteşte-l frumos şi pune-l în buletin, că altfel nu se eliberează camera săptămîna asta! Ş-afară plouă şi-n gara nu ie voie, ştii?! |
| Ce dracu ierea să fac! I-am dat douăşcinci de frangi şi mi-a dat odae. |
| Pă urmă veneam la ‘otel, gata, învăţasem lecţiia la istorie! Făcea Tudorică săracu rost de odae, imediat! Mă gîndeam io-n mintea mea a proastă – mă, pentru ăştia s-o fi sculat Vladimirescu la razmeriţă? |
| Da’ nu numa la ‘otel, peste tot unde te duceai, trebuia să stai cu mîna-n pozinar. Bacşiş, de! Auz, „bacşiş”! Sună al dracu de urît! Bag sama că ăsta nu ie cuvînt românesc, prea sună aşa pe sub mînă, bacşiş! |
| Acu-n urmă, cînd aflai că s-a hotărît să fîrşim odată cu obiceiu ăsta, mă bucurai din cale-afară! Gata! zic io, intrăm şi noi în rîndu lumii, scăpăm de ruşine! Că d-aia sînt amărît! Da’ amărît rău, rău de tot! |
| Mă duc acu fr’o săptămîna la oraş, să-mi cumpăr o coasă. Cumpăr io coasa şi mă întîlnesc cu Gheorghe a lu Ciupitu de o ţine pe Mariţa lu Porunghelu, de făcea îngheţată ş-o vindea pe oauă! |
| Zice Gheorghe: |
| – Mă nea Mărine, hai pînă pleacă trinu, să bem şi noi o bere! Fac io cinste! |
| – Hai mă! zic io. |
| Bem noi cîte o halbă, mai fac io cinste cu una. |
| – Plata, zic, că vine trinu! |
| Vine ospătaru şi mîzgăleste un bon acolo. Zice: |
| – Douăşcinci de frangi! |
| – Ia dă bonu-ncoa, zic io, şi mă uit lung la iel şi pe urmă la peretele din faţă, pe care scria frumos cu litere de tipar: |
| NU NE JICNIŢ, NU PRIMIM BACŞIŞ! |
| Mă uit pe bon, socoteala bună: patru halbe, pai’şpce frangi, un franc patruzăci, remiză, nouă frangi jumătate, PPC. Cu totu, douăşcinci de frangi. |
| – Mă frate-miu, zic, ce ie asta di la urmă? |
| – PPC, zice el. |
| – Pă’ noi nu mîncarăm aşa ceva! |
| – PPC, zice el, atîta face: nouă frangi cinzăci. |
| – Pă’ pe ce? zic io. |
| – Pe PPC! zice iel. |
| – Pă’ pe ce, mă n-auz? că noi beurăm bere ş-atît. Iote ce-i! Io-ţ dau nouă frangi jumate, da’ spune-mi şi mie ce ie asta PPC ca să nu ramîn prost! |
| – Dă banii! zice iel sirios, şi-ţ spui. |
| – Na! Acuşica spune. |
| – Mă nene, zice iel. Ştii şi matale că noi nu mai primim bacşiş, că nu ie frumos. |
| – Foarte bine, zic io. |
| – S-atunci, zice iel, trecem pe listă PPC. |
| – Şi ce ie asta? |
| – Foarte simplu, zice iel, PPC, poate pică ceva, asta ie PPC, poate pică ceva! |
| Auz mă frati-miu, adevărată vorba din bătrîni, că lupu îşi schimbă păru, da’ năravu ba! |
| D-aia zic io, că ăstora le-ar trebui un PAM, adică poate-i află miliţia, ş-atunci poate le pică ceva care să-i dezveţe de nărav! Să-i dezveţe de nărav, aia ie! |