Mi-e sufletul ca marea ce-adesea impresoara
o urma nevazuta de nimeni in nisip.
E oare talpa celui care-a trecut aseara?
Sau numai prevestirea, prezenta fara chip
a unui zeu ce-asteapta sa se-ntrupeze? Cine-i
atat de bland si tainic sub vantul miscator,
si-n stare sa imprime la ceasul grav al cinei
imaginea inversa a fetei tuturor?
Ma cuibaresc ca valul in ea, ma strang, ma-nghesui,
ma las sorbit ca spuma de-un element poros
si modelez in soare o clipa intelesu-i
secret, spurcat de pasari si talmacit pe dos.
Innebunit de luna, orbit de suflul marii,
pescarul iese palid din vuietul verzui.
O, negativ al lumii, tipar al intamplarii,
cum semeni tu cu urma ce-o-nscrie talpa lui …

Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea să cresc
lângă fereastra ta,te-aş auzi
şi-n voie te-aş privi intreaga zi.
M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
ca sa te bucuri.Păsările cele
mai mândre-ar face cuib pe creanga mea,
şi nopţile mi-ar da cercei de stele,
pe care,ca pe frunze, ţi le-aş da.
Prin geamul larg deschis,de-atâtea ori
m-aş apleca uşoară,să-ţi sărut
când părul ce pe frunte ţi-a căzut,
când buzele,cu buze moi de flori.
Spre toamnă m-aş juca,zvârlindu-ţi mere
şi foi de aur roşu prin odaie,
cu-a ramurilor tânără putere
ţi-aş apăra obloanele de ploaie.
Si,cine ştie,poate că într-o seară
de primăvară,când va fi şi lună,
făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea,sprijinindu-mi de pervaz
genunchiul ud de frunze şi pământ,
cu părul încă doldora de vânt,
cu rouă şi cu lună pe obraz,
eu ţi-aş sări în casă,şi senină
(uitând de-atâta vreme să vorbesc),
cu câte-un cuib în fiecare mână
întinsă,aş începe să zâmbesc.

Numisem nunţii noastre-un burg,
Slăvit cu ape-abia de curg –
Ca un dulău trântit pe-o labă,
Vechi burg de-amurg, în ţara şvabă.

Scări, unghiuri, porţi! În prag de uşe.
O troli domoli, o troli cu guşe,
La ce vărsări, ca de venin,
Vis crud striviţi şi gând cretin!

Stângi cuburi şubrede, intrate,
De case roşii, zaharate;
Verzi investiri, prin câte-un gang,
Sub ceasuri largi – balang, balang!

Este o zi cu desăvârşire senină şi, deşi plouă,
Orice copil ştie, de acum, că în spatele norilor negri, cerul străluceşte senin.
Când merg pe stradă oamenii mă privesc,
Ar vrea să mă atingă, să mă sărute,
O bătrână îmi oferă haina de pe ea,
Nu ştiu cum arată o floare de glicină
şi necunoscuţi îmi strigă:
Te iubesc, te iubesc!!
Cavalerii care trebuiau să mă apere
m-au vândut pentru câţiva leişori.
Cavalerii care trebuiau să-mi spună Adevărul
mă pun la zid pentru câteva cuvinte schimbate într-o gară,
goale şi reci, precum gheţurile polare.
Parcă-i văd şi îi aud şi acum
Spărgând ghiaţa din cuvinte şi încercând să găsească
Lumina, căldura, iubirea sau poate ceva din sufletul meu
Şi am semănat ogorul doar pentru ei,
căci, în lumea aceasta, sunt un biet călător.
Visez adesea că zbor şi dintr-o zbatere de aripă
din inimă mi se înfiripă stele şi porumbei,
şi am pe buze miere şi buzunarele pline de mei.
Vorbesc adesea despre raiul Iubirii!
Făt Frumos vrea să fure de la mine
merele de aur ale Adevărului primordial,
Să înveţe cum să cucerească lumea.
Veni, vidi, vici,
Şi totuşi, eu am învăţat din copilărie,
cu mult mai greu este să păstrezi ceea ce ai cucerit…
Şi nu am voie să iubesc pe altcineva,
nu am voie să privesc iubitor spre altcineva,
nu am voie să spun cuvintele mele de iubire altcuiva,
nu am voie să cânt cântecele mele de dor nimănui,
nu am voie să cred că ar fi posibilă o altă iubire,
dar, mai ales, nu am voie să fug în pustia Egiptului,
lacrimi mari carnivore s-ar prelinge după mine
tulburând liniştea întinselor mări de nisip.
Şi-mi spun într-una:
“Ce-i va folosi omului lumea dacă-şi va pierde
sufletul său, sufletul său “sufletul său!”
Eu cred în Dumnezeu!
Cea mai pură şi cea mai apropiată realitate a mea este Dragostea Sa.
Afară plouă, este o zi cu desăvârşire senină,
Perfectă pentru Marea Iubire sau pentru Fuga în Egipt.

(6.09.2000)

Lângă mare am făcut cântarea asta
Ascultaţi să i-o spuneţi dacă o s-o întâlniţi
E înaltă, are ochi buni şi liniştiţi
Şi e blondă cum e iarba ce-a simţit fiorul coasei

O, te-ai dus, te-ai dus iubito într-o iarnă după masă
Şi mi-e inima o floare ofilită
O hârtie – poezie veche şi demult mototolită
Şi-aruncată în cutie sau sub masă

Tu ai vrut Marie să-ţi legi o frânghie de gât
Fiindcă mama ta te-a iubit
În haine de Duminică dânsul a venit
Şi ţi-a şters de pe florile obrazului plânsul.

– Luna e roşie Marie, noaptea cum să fie – cenuşie
Vino cu mine la moşie
O să-ţi plângi întâi durerea toată, nesupărată
Într-o odae veche şi întunecoasă, într-o odae liniştită şi curată.

Unde să te poţi desbrăca în pielea goală
Ca să dai suferinţei desmierdări
Poate o să vrei cărţi cu poezie pentru uitări
Sau păpuşă cu leagăn şi îngrijiri de boală.

O să ne plimbăm în sanie pe câmpia înzăpezită
Şi o să mă joc cu inima ta de pisică
Primăvara o să invităm prieteni la moşie
Şi o să petrecem în bucurie.

(Pădurea Gărceni, 1913)

Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.

În mine toate amintirile te-aşteaptă
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.

Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând
În mine nu mai este nici un gând.

Vreau să citesc şi-mi cad din mână cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.

Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.

Rămân uitându-mă pe geam ca dupã tine
Şi tot aştept pe cineva ce nu mai vine.

(“Cuvinte de dincolo”, 1934)

Nori se bat la orizon.
Tot apusul sângerează.
Urlă groaznic un ciclon,
Sena din adânc oftează.

Bubuiri ce nu-ncetează
Sunt un tunet unison.
Nori se bat la orizon.
Tot apusul sângerează.

State noi se-nfiinţează,
Prăbuşit e câte-un tron…
Moartea-şi plimbă monoton
Coasa ei ce vieţi retează.
Nori se bat la orizon.

Poeţii cred că e o corabie
Şi se îmbarcă.

Lăsaţi-mă să mă urc pe corabia cu poeţi
Înaintând pe valurile timpului

Fără să-şi clatine catargul
Şi fără să aibă nevoie ca să mişte din loc
(Pentru că timpul se mişcă
În jurul ei tot mai repede).

Poeţii aşteaptă, şi refuză să doarmă,
Refuză să moară,
Ca să nu piardă clipa din urmă
Când corabia se va desprinde de ţărm –

Dar ce e nemurirea dacă nu
Chiar această corabie de piatră,
Aşteptând cu încăpăţânare ceva
Ce nu se va întâmpla niciodată?

Toata noaptea asta, colo-n ceruri sus,
Stelele lucreaza fara de-ncetare,
Caci le-aduna-n claca steaua sfanta care
A-ndrumat pe vremuri Magii la Iisus.

Torc de zor în noaptea sfantului ajun
Câlti de nea si raze harnicele stele,
Pentru noi, copiii, torc sa faca ele,
Funia cu trepte pentru Mos Craciun.

Lunga cat e drumul din pamant la cer,
Trainica sa-i tina cosului povara,
Vor întinde-o-n noapte, nevazuta,scara
Mosului ce lupta cu-ndarjitul ger,

Ca sa ne aduca iar, de colo sus,
Pe la toti copiii darurile care
Ni le va trimite, iar, la fiecare
Sfânta si duioasa mama-a lui Iisus.