Fireşte, sunt un biet nebun…
Când lumea e ce este
Trăiesc ca în poveste
Şi la nimica nu sunt bun…
Fireşte, sunt un biet nebun.

Zadarnic am copii şi casă…
Mă simt tot omul de-altădată,
Iubesc pe loc, urăsc îndată…
Fatalitatea mă apasă…
Zadarnic am copii şi casă.

Dar orice sunt, aşa cum sunt,
Tot am o mângâiere
E tainica plăcere
De-a şti că merg către mormânt,
Şi sunt acela care sunt.

Tati, de ce se face mereu noapte?

Pentru ca îngerii noştri păzitori
să facă între ei schimb de iubire
şi şoapte

Doar noaptea,
de pe cea mai apropiată stea nedescoperită,
câte un spiriduş astronom
în căsuţa lui din vis
te invită

Uneori,
adormiţi cu nasul în flori,
viteji licurici rătăciţi de cete
se trezesc la bătaia speriată a inimii
unei fete

Noapte, copila mea, se face mereu
şi pentru că zilei
îi vine întotdeauna atât de greu
să mai joace în horă
când de braţul ei se prinde
cea de a douăzeci şi patra
oră

Strainul, care-aseara a poposit la noi,
L-am ospatat cu paine, cu vin si cu masline.
I-am asternut in graba un pat de frunze moi,
N-am intrebat nici cine-i si nici de unde vine.

Facuse cale lunga, strainul, pana-n sat.
Cu poala hainei mele i-am sters de praf piciorul.
Ulei de levantica pe plete i-am turnat,
Cu vin batran si dulce umplutu-i-am ulciorul.

Era frumos, cu barba ca floarea de alun,
Cu ochii plini de vraja tariilor albastre.
Eu mi-am adus aminte de veacul cel strabun;
Oare vreun zeu sa sada pe prispa casei noastre?

El mi-a vorbit, dar nu stiu, surioara, ce mi-a spus.
Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvantul,
Ca murmurul de ape, ca freamatul de sus
Din pomi cu floarea alba, cand ii adie vantul.

Spunea despre iubirea cea fara de pacat,
De-o patima, curata ca flacara de soare,
Despre o jertfa sfanta pe-altarul nepatat,
Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.

Si mi-a patruns in suflet si chipul lui cel drag,
Si vraja nesfarsita din vorba lui domoala;
In linistea de seara torceam fuioru-n prag.
Si lacrimi mari cazura din ochii mei in poala.

Strainul, care-aseara a poposit la noi,
Mi-a tulburat odihna cu sete negraita.
Am stat o noapte-ntreaga amandoi.
Dar el nu-ntinse mana spre floarea daruita.

Cu dragoste de frate mi-a multumit, in zori,
Cand a plecat + strainul + pe drumul ud de roua.
Si mi-au ramas in urma, ca mirosul de flori,
Cuvintele lui stranii si blande: +Pace voua+.

L-am urmarit in zare, cu gene arse-n plans,
Privind lumina alba cum ii juca in plete
Si asternutu-i moale cu dor in pumni l-am strans,
Lasand mireasma calda de frunze sa ma-mbete.

Leul, lupul, vulpea şi câinele odat’,
Ca nişte buni vecini, s-au fost alcătuit,
Cu toţii întrunit,
Să umble la vânat:
Şi ce vor căpăta să-mpartă măsurat.
Se-ntâmplă dar, că vulpea-ntâi
Un cerb frumos au prins,
Şi adunând pe toţi ai săi,
Spre jertfă l-au întins.
— Acuma e treaba mea, băieţi,
Le zise leul lor.
Voi trebui numai să vedeţi
Cum eu împart uşor.
Şi despicând îndat’ pe cerb în patru părţi,
Au zis: “Aceste sunt frăţeştile bucăţi.
Şi iată: cea întâi e partea mea de frate;
A doua, pe drept ca unui leu se cade;
Ş-acea a treia tot mie se cuvine,
Precum voi ştiţi prea bine.
Iar de a patra, oricare s-ar atinge,
Pe loc îl voi învinge.”

da-ma la remaiat,
du-ma la intors, tese-ma din nou,
zugraveste-ma, pune-mi alt guler,
alta manseta, alt zbenghi,
da-mi alt numar la pantofi,
toaca-ma marunt
si umple-ma cu condimentele moralei tale,
impunge-ma cu o mie de sfaturi,
imprastie-ma in patru vanturi
si vei observa ca acolo unde cad
se umple locul de mine

Her shoulders with fair braids are graced,
Lithe as the wheat-stem is her waist,
Her sable apron laced with taste –
She’s all in all for me.
When she is near, I take alarm;
When she is off, I come to harm;
When others take her by the arm,
Priests pray to set me free!

A three hours’ talk and she’s away,
While I pretend to go, yet stay
And watch her plodding on her way
Till I see her no more.
She is quite poor, yet on my life
I’ll take her for my wedded wife,
Though wicked men, with love at strife,
About our love feel sore!

The gossips chat and disagree;
My brothers all speak ill of me,
And Father mighty cross is he,
While, genuflecting, Mother
Entreats the icons, fasts, forlorn
And cries, „you’s better ne’er been born!
You work your will, you thing of scorn!
You work your will, oh brother!”

I work my will? What if I do?
I’ll somehow manage to pull through!
And if I don’t, I shall live too,
A poor man in my cot.
To seek my brothers’ help? Not I!
I’ll never share with them their pie!
I’ll work my will and shall not die
With brooding o’er my lot!

My kin would bury me alive!
The fright they’re asking me to wive
May love me, but how could we thrive
When I don’t love her any?
Could I enjoy her land? sow? reap?
And what’s the good of cows and sheep?
When your own wife you hold so cheap,
Then nothing’s worth a penny!

Or are there such as can decree
That what they like is law to me?
Even you, bishop, cannot be
That sort, nor can you, sire!
Let people gossip and make fun,
My sweetheart second is to none,
And ere I part with what I’ve won,
I’ll set the thorp afire!

Ce noapte groasă, ce noapte grea!
A bătut în fundul lumii cineva.
E cineva sau, poate, mi se pare.
Cine umblă fără lumină,
Fără lună, fără lumânare
Şi s-a lovit de plopii din grădină?
Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas
Ca un suflet de pripas?
Cine-i acolo? Răspunde!
De unde vii şi ai intrat pe unde?
Tu eşti, mamă? Mi-e frică,
Mamă bună, mamă mică!
Ţi s-a urât în pământ.
Toţi nu mai sânt,
Toţi au plecat de când ai plecat.
Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat,
Toţi au murit detot.
Şi Grivei s-a învârtit în bot
Şi a căzut. S-au stârpit cucuruzii,
S-au uscat busuiocul şi duzii,
Au zburat din streaşina lunii
Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii.
Ştiubeiele-s pustii,
Plopii-s cărămizii,
S-au povârnit păreţii. A putrezit odaia…
Ei! cine străbătu livada
Şi cine s-a oprit?
Ce vrei? Cine eşti
De vii mut şi nevăzut ca-n poveşti?
Aici nu mai stă nimeni
De douăzeci de ani…
Eu sânt risipit prin spini şi bolovani…
Au murit şi numărul din poartă
Şi clopotul şi lacătul şi cheia.
S-ar putea să fie Cine-ştie-Cine…
Care n-a mai fost şi care vine
Şi se uită prin întuneric la mine
Şi-mi vede cugetele toate.
Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate?
Cine scobeşte zidul cu carnea lui,
Cu degetul lui ca un cui,
De răspunde-n rănile mele?
Cine-i pribeag şi ostenit la uşă?
Mi-e limba aspră ca de cenuşă.
Nu mă mai pot duce.
Mi-e sete. Deschide, vecine,
Uite sânge, uite slavă.
Uite mană, uite otravă.
Am fugit de pe Cruce.
Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine.

Soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină,
chiar aşa cum au fost găsiţi, împuşcaţi în frunte,
ca să fie vazuţi s-au aşezat în vitrină,
respectându-şi întocmai mişcarea lor ultimă,
profilul, braţul, genunchiul, mişcarea lor ultimă,
când au fost împuşcaţi pe neaşteptate în frunte
sau între omoplaţi cu o flacără mai subţire
decât un deget de copil care arăta luna.

În urma lor a rămas goală baraca,
mirosind a obiele, a ţigări strivite, a fereastră închisă.
Valizele de lemn care umplu baraca
mai clănţăne încă din fierul minerelor,
aşa cum clănţăne luna din fierul minerelor
acum, cu puţin inainte de-a fi deschisă,
ca să se caute-n ea scrisorile vechi şi fotografiile vechi
ale timpului.

Soldaţii cei tineri stau daţi cu ceară
pe feţe şi pe mâini, ca să lucească
daţi cu ceară ca să lucească, daţi cu ceară,
şi aşezaţi întocmai aşa cum erau în secunda
când viaţa s-a rupt şi moartea a-nghiţit secunda.

Stau aşa nemiscati, ne-ncetind să luceasca,
şi noi ne uitam la ei cum am privi luna
răsărind chiar din mijlocul pieţii.

Pentru noi, care suntem acum de-o vârsta cu ei,
deşi stau de ani lungi în vitrină,
pentru noi, care i-am ajuns din urmă şi trecem de ei,
şi inimă bătând avem, şi memorie,
o proaspătă, din cale-afară de proaspătă memorie,
soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină
şi se imită pe ei însuşi într-una,
ca şi cum ar fi vii.

Lăsând a sa colivie,
În pădure vru să vie
Papagalu-a se plimba;
Şi îndată ce ajunse
Să judece el se puse
Păsările ce cânta.
Că deloc nu suie bine,
Că glasul ei prea lung ţine,
Filomelei tot zicea.
Şi aşa pe orişicare
Pasăre mică sau mare
El să tacă le făcea.
Dar odată supărate,
Păsările adunate,
Împotriva lui strigând,
Merseră ca să vorbească
Cu dânsul, şi să-l silească
Să cânte ceva, zicând:
“Cântă dar tu, împărate;
Fă această bunătate,
Un exemplu să ne dai:
Căci din a ta şuierare,
Socotim cu-ncredinţare
Că prea minunat glas ai.”
El atunci stă la-ndoială,
Şi prea cu multă sfială
Le răspunde c-un cuvânt:
“Domnilor! eu râz prea bine
De-alţii; iar cât pentru mine,
Deloc cântăreţ nu sânt.”