Oana a primit o carte;
Pozele-s frumoase foarte.

Uite-un ţurţur, o albină,
O broscuţă, o tulpină,

Uite-un munte, uite-un pom,
O căsuţă şi un om.

Poze sunt nenumărate-
Şi-încă toate-s colorate.

Lângă ele, nişte rânduri…
Oana noastră stă pe gânduri:

Cât mai e pân-o să crească
Şi-o să-nveţe să citească?

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.

Ale sorţii mele plângeri şi surâse,
Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise
Tainic şi uşor,
Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,
Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte
Îmi şoptesc de dor.

Numai lângă sânu-ţi geniile rele,
Care îmi descântă firul vieţii mele,
Parcă dormita;
Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,
Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume
Şi de steaua mea.

Când pe bolta brună tremură Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene
Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare
Cânt-a nopţii dulce, mistică cântare,
Cânt din Valhala.

Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima îmi bate, bate, şi nu tace,
Tremură uşor,
În fantazii mândre ea îşi face cale,
Peste munţi cu codri, peste deal şi vale
Mână al ei dor.

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-i grea;
Astfel totdeauna, când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!

Femeie – mască de culori,
Cocotă plină de rafinării –
Tu, care ţipi la desfrânări târzii,
Pe visători, cu greu, îi înfiori…

Oh, sunt fecioare cu obrazul pal,
Modele albe de forme fine –
Şi singure dorm, albe, şi senine
În albele crivate de cristal…

Bucolica undă adoarme în tihna de salcii pletoase
Ici-colo trăsnite cu aur de-a soarelui apoteoză,
Când, fragezi păstori, în penumbră, albesc ca idile frumoase,
Şi goi izbucnesc dintre salcii — eglogă lactee şi roză.

Bucolica undă-i primeşte molatică şi-nfiorată,
Sub blonzii cu plastice forme se simte schimbată-n femeie,
Prelinsă pe nudele corpuri ea tremură, şi purpurată
O scutură cinic dar dulce mişcări onduloase de-almeie.

Harul de a spune, cînd
se-aud nori de fier trecînd,

harul de-a te te îndoi
cînd abia se face zi,

harul de a fi prezent
cînd e frig pe continent,

harul de-a nu fi deloc
cînd dorm oştile la foc,

harul de-a fi viu şi mort,
asta mi se pare tot.

(Poezii de pînă azi-1978)

– Nu eşti sătul de colindat prin stele,
Prin miliardele de ani-lumină
Cât zice-se că-i drumul pân’la ele,
Chiar cu închipuirea cea mai plină
De cosmos şi de cosmo-fantezii?
– Acolo-i ţelul marii poezii.
– Ce-i marea poezie? Vorbă-n vânt
Cu care ne-amăgim; comod cuvânt
Cu care lesne-acoperi ce nu ştii.
Mai bine să ne-ntoarcem pe pământ
Şi părăsind călătoria-n vid,
Să cultivăm grădina lui Candid,
Lăsând închipuirea să măsoare
Iluzia-n continuă mişcare
A ţelurilor drumurilor lungi,
La care să visezi, să nu ajungi…
Şi poate-aici s-ar întâmpla să fie
Şi mult râvnita mare poezie
Ispititoare –
Căci totul este vis şi căutare.

(„Vis şi căutare”, 1979)

Mãrşãluim… Prin noaptea cu tãişuri,
strivim nãmolul, blestemãm, scrâşnim.
Cãlcãm mocirle, sfâşiem hãţişuri,
mãrşãluim, mãrşãluim…
Mãrşãluim. Cresc aburi de sudoare
din oameni, din cãruţe şi din cai.
A vizuinã mirosim şi-a fiare,
şi-n gurã gust simţim, de mucegai.
Bocancii sparţi înfig amare ţinte
în glod, în smârc, în morlii-ascunşi sub lut
şi-n tot ce-a mai rãmas din noi fierbinte:
în lacrimi, în surâsuri, în sãrut.
Mãrşãluim. Din noaptea clãtinatã,
ciobitã, luna, cum luceşte-acum,
e-o cascã de metal însângeratã
pe vârful unei cruci de fum…

(Petrovcka, Septembrie, 1941)

Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădină cu stupi.
Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă
şi aşteptaţi să vorbesc. – De unde să-ncep?
Credeţi-mă, credeţi-mă,
despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei:
despre soartă şi despre şarpele binelui,
despre arhanghelii cari ară cu plugul
gradinile omului,
despre cerul spre care creştem,
despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri
şi înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
aşa de mult să plânga şi n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea – lăsaţi-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închişi.

Iarna stelele
Sunt atât de departe,
Că nu poţi să le vezi
Prin singurătate.

Iarna mările
Sunt atât de străine,
Că nici cursul izvoarelor
Nu li se cuvine.

Iarna morţii
Sunt atât de reci,
Că îngheaţă pământul
Emisferei de veci.