Dacă n-aş crede în mesajul meu literar, nu aş
scrie. Pur şi simplu, n-aş crede şi… e o falsă
modestie să spui “domnule, eu scriu pentru că
iubesc poezia… da’ nu prea cred dacă am talent,
dacă n-am talent”. Eu cred foarte mult în
talentul şi în vocaţia mea, pentru asta mi-am
jertfit întreaga mea existenţă, ca să adaug, cu o
picătură în plus, sensibilităţii contemporane o
formulare mai nouă, mai adecvată etcaetera.

Atât de dulce eşti, nebuno,
Că le eşti dragă tuturor,
Cunosc femei ce după ochii
Şi după zâmbetul tău mor.

Femei frumoase şi copile
Te-ar îndrăgi, te-ar săruta.
Tu ai iubirea tuturora ­
Şi numai eu iubirea ta.

Un farmec blând de fericire
Tu răspândeşti oriunde-i sta ­
Eşti fericirea tuturora
Şi eu sunt fericirea ta.

De râzi, se desprimăvărează,
Învie totul unde-i sta,
Căci tu eşti viaţa tuturora
Şi numai eu viaţa ta.

De dragul tău şi flori şi oameni
Şi stele să trăiască vor.
Pe mine mă iubeşti tu numai
Şi numai eu doresc să mor.

Lasă-mă să m-aprind de întunericul tău,
În lumina feroce
Învaţă-mă să ard întunecat,
Modelează după forma aripilor
Flacăra mea
Şi purific-o de orice culoare.
Sau,
Şi mai bine,
Dă-mi o sămânţă de întuneric,
S-o îngrop în pământ
Şi-nvârte mai repede anotimpurile
Să crească,
S-o seamăn din nou.
În lumina feroce
Ar fi atunci păduri şi lanuri,
Crânguri, livezi, pajişti şi codri de noapte.
O beznă tandră
În care am putea muri oricând am vrea,
Un întuneric în care
N-am mai fi frumoşi, nici buni,
Ci doar singuri,
Şi nemaitrebuind să privim,
Închizând ochii, am putea vedea.

Aseară, pe asfinţit,
Mandră stea ne-a răsărit.
După care noi ne-am dus,
Să-l căutăm pe Iisus.

Pe fiuţul Mariei,
În pământul Galileii.
Zice-se că, Maria
Din casă-n casă umbla,
Să nască pe Mesia.

Şi-ntr-o peşteră a intrat,
De nimeni nu s-a ‘ntrebat.
Aici Domnul s-a născut,
Ce l-am aşteptat demult.

Îngerii, cu flori în mână,
Împletesc mandră cunună.
Pe cunună-i scris frumos,
Astăzi s-a născut Hristos.

Ochi, strălucitoare stele,
Ochi frumoşi ce-mpodobiţi
Cerul visurilor mele,
De ştiţi şi voi să minţiţi,

Voi, icoana-nsufleţită
A ascunselor simţiri,
Unde-i vecinic zugrăvită
Taina omeneştii firi.

Dacă sînt amăgitoare
Lacrimile ce vărsaţi
Şi văpăile-arzătoare
Şi iubirea ce-arătaţi,

Atunci, amăgiri-s toate…
Ziua-i noapte, noaptea-i zi.
Atunci… însă nu se poate !
Ochi !… Voi nu puteţi minţi !

(Convorbiri literare, an XV, nr. 1, 1 aprilie 1881)

Meşter valah, azi nume de fântână,
Crescut din lutul ce l-ai plămădit
În sprintenă zidire cu trei turle
Şi ce dantelată de granit,
Din cântece pierdute până astăzi
Şi din puterea visului vânjos
Ai închegat, cu palme bătucite,
Minunea de la Argeş mai în jos.

Un om bărbos ţinea o floare albă
În aspre palme, mângâind-o blând…
Căzut în iarbă şi secat de vlagă,
O doină tristă îngâna în gând.
Priveai. Şi-un dor tulburător te-ncinse
Lui să-i închini nemaivăzut altar,
Să stea pe plaiul aspru, precum floarea
În palme bătucite de plugar.

Visai să vezi sub bolţile rotunde
Şi-n fumul pâlpâit de lumânări,
Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare
Chipul pălmaşilor acestei ţări.
Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ţi
Ca zdrenţe vii părerile de rău,
Tu ţi-ai strivit sub talpa mănăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău.

Dar ţi-ai simţit-o renăscând cu larmă
În dangătul de clopot, presimţit
Al veacurilor multe, viitoare,
Tu, prometeu român, purtând alt mit
Când ridicat pe cea mai-naltă turlă,
Cu glas profetic, domnului despot,
De-ai să mai poţi clădi la fel minune,
I-ai dat răspunsul răzvrătit: – Mai pot!

Orbind cu pirozeaua de pe cuşmă,
Şi îndreptând hangerul de la gât,
Domnul ţintea profilul pietrei, fraged,
Cu ochi pizmuitor şi mohorât.
El jinduia numai a lui să fie
Tot ce-ai putut, plătind din tine, da.
Ca piatra de pe frunte să-i lucească
Rugul unic suit pe jertfa ta.

Când schelele curmate se surpară
Păreai atât de neînvins sub nori,
Încât cu slabe aripi de şindrilă
Ai fi putut spre alte zări să zbori.
Dar dragostea pământului şi-a ţării
Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu,
Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână,
De jertfă şi de cântec pururi viu.

S-a destrămat sub piatră-n mănăstire
Cel ce demult a poruncit ca domn,
Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare,
Fără odihnă,
fără uitare,
fără somn.

Din an în an pornesc la geam
Voioşi cu moş Crăciun,
E ger cumplit, e drumul greu [bis]
Da-i obicei străbun [bis]

Acum e cor la casa ta (/ Acum străbunii cântă-n cor)
Cu toţii cânt-acum, (/ Colindul sfânt şi bun)
Mai sunt şi moşi din vremea lui (/ Tot moş era şi-n vremea lor)
Bătrânul moş Crăciun

Acum e joc la casa ta (/ E sărbătoare şi e joc)
Cu toţi se veselesc (/ În casa ta acum)
Dar sunt bordeie fără fum,
Şi mâine-i moş Crăciun

Şi-acum te las, fii sănătos
Şi vesel de Crăciun,
Dar nu uita când eşti voios
Române să fi bun.