Sînt seri cînd murmurul furtunei e-aşa de blînd, încît ai spune
Că s-a ascuns în umbr-un înger şi povesteşte o baladă.
Pe-astfel de seri, fără de voie, pe mînă fruntea-mi las să cadă,
Şi nu ştiu pentru ce atuncea aş vrea să-ngîn o rugăciune.

Aş vrea, dar nu mai sunt în stare s-adun pioasele cuvinte,
Şi-atunci visez învins de jale, în timp ce vîntul aiurează
La cei ce mi-au lăsat să moară divina candelă de pază,
De stau acum prin întunerec să lupt cu-aducerile-aminte.

Ardea cu toate-aceste pururi în liniştea odăiei mele,
Şi eu dormeam sub ea în tihnă şi de nimic nu mi-era teamă,
Dar mi-au lăsat-o să se stingă, căci nimeni n-a băgat de seamă
Cît întunerec stă la pîndă la agonia unei stele.

Şi de atunci în mine umbra a prins în tihnă să s-adune,
M-a revărsat, şi-arare totuşi, în noaptea deznădejdei mele,
Presimt că e lumină încă după-ale umbrelor perdele,
Şi-atuncea sufletul mi-aş vinde să pot să-ngîn o rugăciune.

Pe seară, la geamuri, un nour violet si de aramă,
Pe drum, l-aceeasi oră, se târâie un lant de fier,
Si coincidente aranjate pe-o tristă gamă –
Azi iar mi-i frică… si cred, si sper…

O zi fără anotimp si ordine militară,
Si prin vecini s-aud mici pregătiri de masă,
Însă produsele au început să dispară –
Si multi au plecat, si noapte se lasă.

Cu totii spun că bine le-a făcut
Sau că un geniu se va naste –
Iat studiul creste cu tactul tăcut…
O fiintă supremă, dintre noi, ne cunoaste

Dacă n-aş crede în mesajul meu literar, nu aş
scrie. Pur şi simplu, n-aş crede şi… e o falsă
modestie să spui “domnule, eu scriu pentru că
iubesc poezia… da’ nu prea cred dacă am talent,
dacă n-am talent”. Eu cred foarte mult în
talentul şi în vocaţia mea, pentru asta mi-am
jertfit întreaga mea existenţă, ca să adaug, cu o
picătură în plus, sensibilităţii contemporane o
formulare mai nouă, mai adecvată etcaetera.

Da-mi mâna, vechi prieten si s-o pornim agale
Uniti fiind în toate, cu umar linga umar.
Tin minte, intr-o noapte ploua si urla vintul
Când ai venit în goana să mă previi de-un rau
Simteam ca eu, ca tine, as rascoli pamintul
Dear fi cindva-n pericol un fir din parul tau
Iar viata-si urma cursul. Trecuram dintr-o tara
In alta, ce nisipul cu greu l-a inflorit,
N-a fost usor, adesea viata ne-a fost amara
Ne-am sprijinit cu vorba, cu fapta si-am razbit
Plimbarea-i pe sfirsite, amurgul vietii vine,
Privit-am iara viata în orele tirzii,
Prietene-ti string mâna, stiindu-te cu mine
Senin privesc la toate ce inca vor veni.

Atât de dulce eşti, nebuno,
Că le eşti dragă tuturor,
Cunosc femei ce după ochii
Şi după zâmbetul tău mor.

Femei frumoase şi copile
Te-ar îndrăgi, te-ar săruta.
Tu ai iubirea tuturora ­
Şi numai eu iubirea ta.

Un farmec blând de fericire
Tu răspândeşti oriunde-i sta ­
Eşti fericirea tuturora
Şi eu sunt fericirea ta.

De râzi, se desprimăvărează,
Învie totul unde-i sta,
Căci tu eşti viaţa tuturora
Şi numai eu viaţa ta.

De dragul tău şi flori şi oameni
Şi stele să trăiască vor.
Pe mine mă iubeşti tu numai
Şi numai eu doresc să mor.

Dimineaţa, când mă scoală,
Stolul e o ciripeală.
Le strig tare ca la şcoală.
Porţia e câte trei –
Zeci de boabe-n cioc, de mei.
Le învăţ să numere,
Ele dau din umere.
De le-aş da şi carne crudă
Nici nu vor de scris s-audă
Vrăbioii mei sunt proşti,
Cum de-i vezi, îi şi cunoşti.

Lasă-mă să m-aprind de întunericul tău,
În lumina feroce
Învaţă-mă să ard întunecat,
Modelează după forma aripilor
Flacăra mea
Şi purific-o de orice culoare.
Sau,
Şi mai bine,
Dă-mi o sămânţă de întuneric,
S-o îngrop în pământ
Şi-nvârte mai repede anotimpurile
Să crească,
S-o seamăn din nou.
În lumina feroce
Ar fi atunci păduri şi lanuri,
Crânguri, livezi, pajişti şi codri de noapte.
O beznă tandră
În care am putea muri oricând am vrea,
Un întuneric în care
N-am mai fi frumoşi, nici buni,
Ci doar singuri,
Şi nemaitrebuind să privim,
Închizând ochii, am putea vedea.

Aseară, pe asfinţit,
Mandră stea ne-a răsărit.
După care noi ne-am dus,
Să-l căutăm pe Iisus.

Pe fiuţul Mariei,
În pământul Galileii.
Zice-se că, Maria
Din casă-n casă umbla,
Să nască pe Mesia.

Şi-ntr-o peşteră a intrat,
De nimeni nu s-a ‘ntrebat.
Aici Domnul s-a născut,
Ce l-am aşteptat demult.

Îngerii, cu flori în mână,
Împletesc mandră cunună.
Pe cunună-i scris frumos,
Astăzi s-a născut Hristos.

Ochi, strălucitoare stele,
Ochi frumoşi ce-mpodobiţi
Cerul visurilor mele,
De ştiţi şi voi să minţiţi,

Voi, icoana-nsufleţită
A ascunselor simţiri,
Unde-i vecinic zugrăvită
Taina omeneştii firi.

Dacă sînt amăgitoare
Lacrimile ce vărsaţi
Şi văpăile-arzătoare
Şi iubirea ce-arătaţi,

Atunci, amăgiri-s toate…
Ziua-i noapte, noaptea-i zi.
Atunci… însă nu se poate !
Ochi !… Voi nu puteţi minţi !

(Convorbiri literare, an XV, nr. 1, 1 aprilie 1881)