Acesta este ceasul… sau cel puţin soseşte,
Dar ea unde să fie? De ce nu se iveşte?
Minuturi fericite sunt oare de pierdut?
Foarte puţine omul în viaţa lui are!
Se auzi un sunet… Să ascult… mi se pare…
Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.

Noaptea în aste locuri n-are deloc tăcere;
Totul se mişcă, umblă, dar toate sunt părere;
Vântul, umbra mă-nşeală, când cred a o vedea.
Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:
Abia câteodată întunecul pătrunde,
Şi norii înainte-i se pun ca o perdea.

Poate că şi ea are o tainică-ntâlnire,
Poate că stăpânită de-asemenea simţire
Păşeşte-nvăluită în umbra unui nor,
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domneşte ca aerul în lume:
Cu ce drept omul singur să fie simţitor?

Nu ştiu, dar la atâtea rele nesuferite,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fântânii de mirare
Prin care morţii uită că-n lume au trăit.

Zile nepreţuite ale copilăriei,
Tovarăşi ai vieţii şi fii ai bucuriei!
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc,
Câte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Şi din toate o scurtă viaţă să-ntocmesc!

M-aş duce unde zboară atâtea rândunele,
Când viscolul începe, când vin vremile rele;
Pe pasur’le verdeţii ca ele m-aş ivi.
Din loc în loc aş trece în climele străine,
Unde sunt alte stele, şi ceruri mai senine,
Dar iarăşi m-aş întoarce când firea ar zâmbi.

Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătând în viaţă pacea, şi-n pace mulţumirea,
Ca râul fără nume, aş trece neştiut.
Oricât de mic e templul, dar tot îl locuieşte
Acela ce pământul şi cerul stăpâneşte:

Numai pentru-a lui slavă şi omul s-a născut!
morţilor beau uitarea existenţei lor pământene.
Nădăjduiesc într-însul; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemănate
De asupriri nedrepte, de curse vicleneşti.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră… cineva parcă vine…
Părere-nşelătoare, ş-acum mă amăgeşti?
Dar nu, văd o fiinţă… spre mine-naintează…

Să m-arăt… de vederea-mi ea nu se spăimântează:
Un străin pe aicea sfială ar avea.
Ea păşeşte, ia seama… o aud că şopteşte.
Negreşit e femeie… Ce zice? Mă numeşte!
Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea.

• Bătălia s-a sfârşit… – Stancu
• Cantec in ceata – Stancu
• Cântec şoptit – Stancu
• Chiar dupa ce voi muri – Stancu
• Eu sunt soarele tau – Stancu
• Hai cu mine – Stancu
• Miniaturi – Furtuna – Stancu
• Miniaturi – Seara – Stancu
• N-am sa va spun … – Stancu
• Nor de vară – Stancu
• Nu te-ntrista – Stancu
• Om in amurg – Stancu
• Tristeţe în amurg – Stancu
• Tu, inima cuminte, bland miel prior in soare – Stancu
• Unii-mi spun că eşti încă frumoasă – Stancu

În mintea omului rămâne
Tabloul fericirii stinse…
Astfel tresar şi-n al meu suflet
Reamintirile întinse;

Aci revăd o albă casă…
O horă, fete, fluturi, salbe,
Frunzişuri, vii şi flori pe câmpuri
Şi porumbei cu aripi albe!

Aci mă văd pe alte ţărmuri
Pribeag prin ţările străine,
Pe margine de-albastre lacuri
Cu negre stânci şi vechi ruine!

Aci revăd, revăd un tânăr…
La braţ el poartă o femeie…
Le bate inima-n unire
Şi află-a raiurilor cheie!

Pădurea-n umbră le-nfăşoară
Amorul lor ca un tezaur
Şi soarele prin frunze-apune
În fundul unui cer de aur!

Dar, Doamne, pentru ce pe lume
Când verşi atâta fericire
Ne-o iei îndată ce ne-ai dat-o
Ş-abia ne laşi o suvenire?

Cu chiotele-ţi de lumina
şi cu-adâncul ochilor de mare,
cu urmele în lut ce ţi le lasă
nenumăratele fecioare
cutremurate-n clipa asta
de-un dor
pe minunatul tau pământ,
te chem:
vino, Lume,
vin’.
Adie-mi în urechile ganguritul de izvoare,
la cari în miez de noapte
nevăzuti de nimeni strugurii
desprinşi de viţe ţi s-adună
să-şi umple boabele de must,
şi-apoi-cu dărnicia ta de moarte
vino,
Lume,
vin’.
Şi răcoreste-mi
fruntea-nfierbântată
ca nisipul dogorat
pe care calcă-ncet, încet
prin pustie un profet.

(1921)

Colo sus în vremea ceia [bis]
În frumoasa Galileea,
O fecioară vieţuia
Ce Maria se numea.

Nazaret era oraşul
Unde ea-şi avea sălaşul.
Într-o zi Maria sta
Singură şi se ruga

Îngerul Gavril intrase
La Sfânta fecioara-n casă
Şi din zbor cum se opriră
“Bucură-te” îi grăiră.

Şi deodată ce văzură:
Casa toată-i se umplură
De-o lumină lucitoare
Ca lumina de la soare

Îmi spuse : « Nu poţi să ştii când vine ….
de ce nu faci puţină ordine ?
Nu poţi să ştii când te găseşte
poate e-n tine, poţi şti …
Nu poţi să ştii cum arată …
Si dacă e o pasăre, care înoată fără s-o vezi
prin aer şi trece chiar prin tine
şi nu are nimic înfricoşător, ci doar un răcnet
la sfârşit, când
cei ce rămân în urma ta l-aud … »

Tai o aţa pe din doua,
Si cu ea de maini te leg,
Fruntea ti-o ating cu roua,
Iar din ochii tai mi-aleg
O privire ce masoara,
Stelele din cer pe-o sfoara.

De pe buzele-ti deschise
Prin cuvinte marginite,
Soapte inca neatinse,
Ma lovesc pe negandite
Peste pleoapele-mi inchise
De saruturi, dulci, aprinse.

I

CURRICULUM VITAE

Puţin ne pasă cine-i, al cui, şi cum îl cheamă.
El a trecut liceul cu cea mai slabă notă,
Apoi s-a făcut actor. Dar faţa-i idioată
N-a încântat pe nimeni, cel mult pe câte-o damă.

A-ntrat apoi în oaste şi-a stat, cum bag de seamă,
În lazaret trei toamne, pus bine de-o cocotă.
Ieşind, a scris novele, dar n-a scris bun o iotă;
Apoi s-a făcut pictor şi-artist de panoramă.

Cu timpul un istoric i-a dat să scrie copii,
Dar nu ştia sintaxa, scria ca-n timpul mitic
S-a hotărât în urmă să-şi deie ortul popii.

S-a spânzurat! Dar bietul rămase paralitic,
Că l-au tăiat din ştreanguri, şi-atunci ştergându-şi stropii
P-obraz, şi-a dat de petic, fondând un ziar critic.

II

VIZITE

Vrei tu să fii eroul saloanelor? Ascultă.
Tot ce ştii nou, vorbeşte. Sfârşind, schiţează harta
Laplandei, apoi spune ce regi au fost în Sparta,
Ce preţ are făina, pe scurt fă vorbă multă.

A sta deoparte singur tăcând e o insultă.
Mergi dar şi-ndrugă mofturi cu Miţa ori cu Marta;
De pleacă vreo cocoană, dezvoltă-ţi toată arta
De critic, clevetind-o că-i slută şi incultă.

Zâmbeşte şi aprobă, orice prostii să-ţi toace
Stăpâna casei, vesel primeşte-i tot reproşul;
Dar când începe doamna distrată să se joace

Cu micul ei ceasornic, e semn că-ţi dă paşoşul.
Atunci bonjour încolo, bonjour madam încoace
Şi zi: la revedere când va-nvia strămoşul!

III

CRESCIT EUNDO

Ce-i drept, e drept, poete! şi-ţi spun: eşti de talent
Dar iartă-mi vorba asta (humanum est errare
Şi toţi avem defecte) în fond, mi se cam pare,
Că eşti prea slab, şi stilul ţi-e prea neconsecuent.

Eşti prea banal, zic unii. Eu nu sunt competent
Să judec tot; fireşte, greşeli de conjugare
Pentr-un talent ca tine sunt oricum lucru mare
Şi-apoi, o ştii tu însuţi, n-ai nici un sentiment.

Că eşti naiv, n-ai formă, e rău, dar tot mai trece
Şi nu-ţi imput nici limba, dar gustul ah, a fost
În drept să zică lumea, că eşti prea gol, prea rece!

Încolo versuri bune, cam rari şi fără rost
Din unsprezece versuri de n-ai fura tu zece!
Ce dracul! Furi întruna şi furi aşa de prost!

IV

DOC. X

Trei zile-a stat în peşte vestitul profet Iona,
Şi-a fost el pentru asta savant ihtiolog?
Iar X e matematic şi mare pedagog
Fiindc-a stat şi dânsul trei zile prin Sorbona?

Când era mic, de dânsul prinsese groază bona:
Spunea prostii mai zdravăn decât un filolog
Iar azi cu tot refrenul: aşa-i, cum zic, mă rog,
Nu ştie domnul doctor ce-i tropicul şi zona.

De-a scris numai trei rânduri, sub nume el şi-a pus
Şi diploma, subscrisa altcum de vrun Gambrinus.
Iar de-ai vorbit cu dânsul, sunt sigur că ţi-a spus

De zece ori, că-i doctor în cosinus şi sinus.
Şi te-ai convins! Prostia e uneori un plus
Al minţii, însă mintea lui X e proastă-n minus.

V

POLEMICĂ LITERARĂ

Susţii că Iuliu Cezar mânca des murătură?
Stupidule! Citeşte în pravila Moldovei.
Ce? Slav e rădăcina ceaslovului şi-a slovii?
Şi morcovii-s dactilici! Curat caricatură.

Tu zici că fur citate? Dar toţi măgarii fură!
Şi nici nu-i furt: în dogme oprescu-l blagoslovii!
De mai repeţi citatul grecesc: Quod licet bovi,
La proxima-ntâlnire îţi vâr umbrela-n gură.

Eşri idiot! De vorbă nu stau c-un de-alde rine,
Dar dacă nu-ţi ţii gura, să ştii că-s hotărât
Să-ţi scriu d-acum răspunsuri lipsite de ruşine.

Şi de mai vii cu fleacuri, eu vin numaidecât
Cu altele, că-n urmă de ştii să-njuri, te ţine
Că şi eu ştiu! şi-aibi grije că-ţi sar odată-n gât!

Spune degetul cel mare
Către-arătător,
Spune degetul cel mare
– N-am fărâmă de mâncare,
Frate-arătător!

Spune, către mijlociul,
Cel arătător,
Spune-arătătorul: – Frate,
Nu mai sunt deloc bucate,
Şi de foame mor!

Se apleacă mijlociul
Către inelar,
Şi îi spune-atâta numai:
– Ce e de făcut acuma,
Frate inelar?

Leneş cată inelarul
Către ei, şi-apoi,
Cam în silă, le răspunde:
– Ce să faci când nu-i de unde?
Vom răbda şi noi!…

Prinde atunci cel mic să strige
Mai isteţ ca ei:
– Ce tot plângem şi ne frângem?
Hai la muncă să ne strângem
Toţi uniţi, că nu rămâne
Niciodată fără pâine
Cel ce vrea să şi-o câştige,
Frăţiorii mei!…