Eram de vreo zece ani. Ţ in minte, într-o primăvară, mama pusese sub cloşcă nouăsprezece ouă de raţă. Aşteptam cu nerăbdare când se vor ciocni ouăle. Trecuse deja câteva săptămâni. Degrabă o să avem răţuşte,- mă linişti ea.
Iar într-o dimineaţă, plecând de acasă, îmi spuse:
– Fii cuminte. Vezi, ai grijă de cloşcă…
– Bine, mamă,- i-am răspuns ferm.
– Peste vreo oră au venit la mine prietenii Stelu, Nicuşor şi Vasilică.
– Hai la pescuit, Mihăiţă.- De viermi n-ai grijă, avem destui. Şi timpul este favorabil, numai bun pentru pescuit.
– Nu pot, trebuie să păzesc cloşca. Sunt în aşteptarea bobocilor, care azi-mâine trebuie să vină pe lume.
Prietenii s-au dus, iar eu mă uitam amărât în urma lor. Dar nu am rezistat mult ispitei. Am înhăţat undiţa şi am zbughit-o spre iaz.
– Uitaţi-vă, Mihăiţă vine! – zise bucuros Stelu.
Răsuflând din greu, m-am apropiat de prieteni. Apa iazului era liniştită, nu se vedea nici o undă.
Am aruncat undiţa. Peste o clipă pluta s-a scufundat. Am tras uşurel. În cârlig se zbătea un crap mare, solzii căruia, aidoma unor mici cristale, străluceau la soare în toate culorile curcubeului.
Mai pun un viermişor. Încă un crap! Se vede, azi peştelui nu-i place să stea în apă,- mi-am zis.
Când, de odată, ajunse până la noi un strigăt disperat:
– Uliul, uliul! I-ha-a-a! I-ha-a-a!
Pe bolta cerului, dinspre casa noastră, zbura o pasăre cenuşie în direcţia pădurii, în ghearele căreia se bălăbănea ceva.
Într-o suflare am ajuns acasă. Văzând cuibarul, mi s-au moleşit picioarele de la genunchi. În el rămase numai ouăle calde şi câteva pene împrăştiate în jur. M-au podidit lacrimile. Peste un timp îmi veni o idee. Am găsit mâţa noastră, care dormea în cerdac şi am aşezat-o pe ouă. Pisicii îi plăcu în cuibul cald şi ea îşi continuă somnul.
Seara veni mama. Când văzu mâţa pe ouă, luă mătura şi iuţi pasul spre mine.
– Nu-i vina mea, mamă.- am încercat să mă dezvinovăţesc eu. – Uliul a înhăţat-o. N-ai grijă. Vom avea boboci. Mâţa o să clocească ouăle, – o linişteam eu.
Mama zâmbi…
Şi ce credeţi?! Peste câteva zile au ieşit răţuştele. Mâţa le păzea şi nu permitea nimănui să se apropie de cuibar. Când veneau prietenii mei, ea sărea la ei cu ghearele ascuţite şi-i speria: ”Ph-î-î! Ph-î-î!” Ca nimeni să nu pună mâna pe bobocei.
Eu hrăneam răţuştele şi eram bucuros că ele creşteau văzând cu ochii. Într-o zi le-am mânat spre iaz. Mâţa venea din urmă. Ajuns la faţa locului, răţuştele de odată – ţuşti! în apă. Ele înotau, prindeau gâzuţe, scufundau căpşoarele în mâl. Mâţa de pe mal privea cu atenţie jocul lor şi le supraveghea, ca nu cumva vreuna să se înece.
După aceea, în fiecare zi, mâţa conducea spre iaz şi spre casă bobocii, până deveni raţe.