Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…

Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.

Eşti singură astăzi, tu, inima mea,
Biserică veche-n ruină,
Sub bolta ta sfîntă,-negrită de vremi,
Azi nici un drumeţ nu se-nchină.

Eşti singură astăzi…Păreţii-s bătrîni,
Nu-i cîntec în stranele mute,
Icoanele-s şterse, şi nimenea nu-i
Altarul uitat să-l sărute.

Prin neguri arare s-abat amintiri
Lăcaşul pierdut să şi-l vadă,
Şi fîlfîie tainic din aripa lor
Ca groaznice paseri de pradă.

Ducîndu-şi pierzarea, trec vifore-n drum,
Te zbuciumă-n goană păgînă…
Şi tu ceri zadarnic un fulger răzleţ
Să-ţi năruie bolta bătrînă!

Iar e toamnă. Zile calde.
Frunza ruginie cade.
Frumuşel cei mici se spală
Şi se duc cuminţi la şcoală.

Maica în ghiozdan le pune
Câte două mere bune
Şi creioane, cărţi, caiete
Şi le dă în mâini buchete.

Eu sunt mic, rămân acasă,
Vreau să plâng, că nu mă lasă…
Şi-mi aduce mama mie
Mere mari, o farfurie.

Însă ce să fac cu ele?
Fie chiar să-mi dea şi-o poală.
Eu vreau două, două mere,
Dar să le mănânc la şcoală.

Eram de vreo zece ani. Ţ in minte, într-o primăvară, mama pusese sub cloşcă nouăsprezece ouă de raţă. Aşteptam cu nerăbdare când se vor ciocni ouăle. Trecuse deja câteva săptămâni. Degrabă o să avem răţuşte,- mă linişti ea.
Iar într-o dimineaţă, plecând de acasă, îmi spuse:
– Fii cuminte. Vezi, ai grijă de cloşcă…
– Bine, mamă,- i-am răspuns ferm.
– Peste vreo oră au venit la mine prietenii Stelu, Nicuşor şi Vasilică.
– Hai la pescuit, Mihăiţă.- De viermi n-ai grijă, avem destui. Şi timpul este favorabil, numai bun pentru pescuit.
– Nu pot, trebuie să păzesc cloşca. Sunt în aşteptarea bobocilor, care azi-mâine trebuie să vină pe lume.
Prietenii s-au dus, iar eu mă uitam amărât în urma lor. Dar nu am rezistat mult ispitei. Am înhăţat undiţa şi am zbughit-o spre iaz.
– Uitaţi-vă, Mihăiţă vine! – zise bucuros Stelu.
Răsuflând din greu, m-am apropiat de prieteni. Apa iazului era liniştită, nu se vedea nici o undă.
Am aruncat undiţa. Peste o clipă pluta s-a scufundat. Am tras uşurel. În cârlig se zbătea un crap mare, solzii căruia, aidoma unor mici cristale, străluceau la soare în toate culorile curcubeului.
Mai pun un viermişor. Încă un crap! Se vede, azi peştelui nu-i place să stea în apă,- mi-am zis.
Când, de odată, ajunse până la noi un strigăt disperat:
– Uliul, uliul! I-ha-a-a! I-ha-a-a!
Pe bolta cerului, dinspre casa noastră, zbura o pasăre cenuşie în direcţia pădurii, în ghearele căreia se bălăbănea ceva.
Într-o suflare am ajuns acasă. Văzând cuibarul, mi s-au moleşit picioarele de la genunchi. În el rămase numai ouăle calde şi câteva pene împrăştiate în jur. M-au podidit lacrimile. Peste un timp îmi veni o idee. Am găsit mâţa noastră, care dormea în cerdac şi am aşezat-o pe ouă. Pisicii îi plăcu în cuibul cald şi ea îşi continuă somnul.
Seara veni mama. Când văzu mâţa pe ouă, luă mătura şi iuţi pasul spre mine.
– Nu-i vina mea, mamă.- am încercat să mă dezvinovăţesc eu. – Uliul a înhăţat-o. N-ai grijă. Vom avea boboci. Mâţa o să clocească ouăle, – o linişteam eu.
Mama zâmbi…
Şi ce credeţi?! Peste câteva zile au ieşit răţuştele. Mâţa le păzea şi nu permitea nimănui să se apropie de cuibar. Când veneau prietenii mei, ea sărea la ei cu ghearele ascuţite şi-i speria: ”Ph-î-î! Ph-î-î!” Ca nimeni să nu pună mâna pe bobocei.
Eu hrăneam răţuştele şi eram bucuros că ele creşteau văzând cu ochii. Într-o zi le-am mânat spre iaz. Mâţa venea din urmă. Ajuns la faţa locului, răţuştele de odată – ţuşti! în apă. Ele înotau, prindeau gâzuţe, scufundau căpşoarele în mâl. Mâţa de pe mal privea cu atenţie jocul lor şi le supraveghea, ca nu cumva vreuna să se înece.
După aceea, în fiecare zi, mâţa conducea spre iaz şi spre casă bobocii, până deveni raţe.

Nastratin Hogea odată

Măgarul din grajd scăpând

Plecă cu traista-ncărcată

Ca să-l caute-ntrebând:

Ş-întâlnind pe oarecine

Din săteni l-a întrebat:

– N-ai văzut cumva, vecine,

Pe magarul meu prin sat ?

– Ba l-am văzut, el zise,

Colea ca jude şezând,

Şi la vite-n holde prinse

Judeca, ispas făcând.

Hogea zise cu mirare:

– Jude-n sat magarul meu ?!

Zise acel la plecare:

– Da, da ceea ce-ţi spun eu.

Hogea necăjit se duse

În cel mai repede pas,

În pragul uşii se puse

Unde se făcea ispas.

Şi traista după ce-ntinse

Cu un jos a o pleca,

– Tpru, tpru, tpru ! din buze zise

Către cei ce judeca.

Toţi râseră de această,

Numai unul cum şedea,

Viind, se plecă la traistă,

Ca ce e-n ea a vedea;

Iar Hogea traista-ncărcată

După gâtu-i aruncând

Începu totdeodată

Ca să-l judece zicând:

– Treburile-mi stau acasă

Şi tu aici în sobor

Poftişi tocmai când îmi pasă

Să te faci judecător.

Corbul sta pe loc tot corb
(Precum orbul e tot orb
Şi ciocoiul e tot ciocoi
Cât sa-l cânţi cu usturoi),
Nicidecum nu mai albise,
Nici acvilă devenise
Precum vulpea-i promisese
Pe când caşul îi ştersese.

Ca un corb, dar, mai aflase,
De pe unde tot umblase,
Un codroi de caşcaval;
Şi cu dânsu-n cioc se duse
P-un copac şi mi se puse
Ca un bun industrial.

Vulpea, tot ca jupâneasă
Ce cam rar o dă p-acasă,
Iar ieşise la primblare;
Şi bunul miros ce are
D-ici, de colo o-ndreptă
Sub copac, şi-n sus cătă:

“Jupân corb?… o! plecăciune!…
O, Doamne! ce frumuseţe!
Ce pasăre! ce minune!
Ce splendoare! ce mândreţe!
Dar unde-i guriţa lui?
Cui s-o ceri şi cui să spui?
De l-aş auzi o dată
N-aş da-o pe lumea toată.”

Cerbul toate le-auzea,
Se făcea că nu simţea:
Îşi căta de cina sa,
Caşcavalul îşi mânca.

“Doamne corb! o rugăciune!
Excelenţă!… plecăciune!…
Alteţea domniei-tale
Trece peste-un deal ş-o vale,
Încât vestea ţi s-a dus.”

Corbul nici că asculta,
Peste câmpuri se uita
Şi de cină îşi căta,
Şi făcea un chef nespus.

“Graţioasă maiestate!
Strălucite, preanălţate,
O, ce mare împărat!…
Dar e mut… ah, ce păcat!”
Corbul, însă, tot tăcu
Până cina îşi făcu;
După ce o termină
Şi bine se ospătă,
Către vulpe s-adresă
Şi aşa îi cuvântă:

“Hei! a fost pe când a fost,
Pe când era tata prost,
Că vulpea c-o zicătură
Îi ştergea caşul din gură;
Dar acum e altcevaş,
Gura nu mai pui pe caş.
Hei, vulpoi de năciunal,
N-a fost bun ăst caşcaval?”

Dacă ştii că de demult
Din punga celor ce-ascult
Linguşitorii trăiesc,
Să-ţi spun şi eu una lată:
Că cei ce-au minţit o dată
Anevoie mai trăiesc.

(1860)

(după Friedrich Nietzche)
Amiază-a vieţii! Ceas de împliniri!
Văratică grădină a visurilor coapte!
O, fericire-nfrigurată de aşteptări şi de pândiri!
Mi-aştept pritenii, şi zi şi noapte.
Veniţi, prieteni! Visurile-s coapte,
Şi ceasul cel de faţă e plin de împliniri.

În cinstea-vă gheţarii se-mpodobesc cu flori.
Pâraiele din munte pornesc spre voi voci clare
Şi se adună-n creştet de ceruri vânt şi nori
Să vă pândesc pasul de dincolo de zare.

Ospăţul meu v-aşteaptă pe vârfuri, printre stânci.
Nu-i nimeni mai aproape de stele decât mine,
Nici mai aproape nu e de hăurile-adânci.
Şi nimeni pân-acuma nu s-a urcat spre mine
Să guste din ospăţul întins pe vârf de stânci.

Dar iată-vă, prieteni atât de aşteptaţi.
De ce în ochii voştri văd spaimă şi mirare?
N-a mai rămas în mine nimic din ce ştiaţi?
Pas, vorbă, chip – schimbarea e-atât de-ngrozitoare?
Nu mai sunt eu acela pe care-1 căutaţi?
Şi cel ce sunt acuma vă miră şi vă doare?

Sunt altul? Mie însumi străin? Fugit din mine?
Din mine însumi exilat?
Un luptător ciudat care-mpotriva
Lui însuşi luptă cu puteri haine,
Prin propria-i izbândă răpus şi-ngenuncheat?
Delaolaltă jertfă şi gealat?

Mi-am împletit eu viaţa cu tot ce-i aprig vânt?
Am poposit alături de albii urşi polari?
M-am dezvăţat de Dumnezeu şi oameni,
De tot ce-i blestemat, de tot ce-i sfânt?
Făcutu-m-am fantomă ce umblă pe gheţari?

O, vechi prieteni, iată, amarul vă cuprinde
De dragoste vi-s ochii dar şi de groază plini.
Plecaţi! Fără mânie. Aici – sunteţi străini;
Doar căprioarele şi vânătorii
Cutează-aceste locuri să colinde.

Prieteni vechi, luaţi drumul înapoi!
– O, inimă, eşti plină de amintiri amare,
Dar aprigă-i nădejdea ta şi tare:

Deschide-te şi-aşteaptă prietenii cei noi.
Ce-i vechi să-i laşi! Şi lasă şi-aducerile-aminte.
De-ai fost odată tânără, acuma
Eşti si mai tânără ca înainte!

Aceştia nu mai sunt prieteni, sunt
– Cum să-i numesc! – doar stafii de prieteni.
Îmi bat şi-acuma noaptea în inimă şi-n geam
Şi mă privesc şi-mi spun: Doar noi eram!
– Veşted cuvânt pe care-odinioară
Drept trandafir în suflet mi-1 sădeam!

O, dor al tinereţii, rău înţeles mereu!
Din tot ce-odinioară am râvnit
Şi-am luat drept semăn sufletului meu,
Rămâne doar un vis îmbătrânit.
Dar să-1 alung din mine nu mi-i greu:
Numai cel care se schimbă mi-i apropiat mereu.

Amiază-a vieţii! Ceas de împliniri!
Văratică grădină a visurilor coapte!
O, fericire-nfrigurată de aşteptări şi de pândiri!
Mi-aştept prietenii, şi zi şi noapte:
Prieteni noi! Fiţi gata! Mi-s visurile coapte,
Şi ceasul cel de faţă e plin de împliniri.

(„Vis şi căutare”, 1979)

As though the superior knife adge
had cut my clouds from the mountain tops
does my immense and headless body hurl itself about,
leaving its fugitive head in the sky.

It cannot die though it no longer knows
what its own life meant, in ages past.
The eye above observes
the body below, its struggling –
From the open throat
a flock of green and chirping birds wells up –
The hand thrusts its claws
into the mirage –
The eye, suspended, watches
the desperate struggle.

The ship of flesh, caught in the storm,
will never founder –
Help me lovely cathedral
I saw in another town –
This moment of chaos
tolls with your bells.
I pray thee lovely cathedrals,
you, in another town,
allow the beauty of silence
to flow over me –
This body is the same
as the body of a river
suddenly beheaded by
its speaking delta.
May the flight of red birds
overtake you, lovely cathedral –
they rise in the sky, howling and croaking,
laughing from the severed neck –

Receive them, lovely cathedral
on the tongue of your bell, receive them –
Help me, lovely cathedral
i saw in another town –
Grant me silence, lovely cathedral,
and a different manner of death.

From the book „Bas-Relief with Heroes”
english translation by Thomas Carlson and Vasile Poenaru.

Tu n-ai vazut padurea, copile drag al meu,
Padurea iarna doarme, c-asa vrea Dumnezeu.

Si numai cate-un viscol o bate uneori,
Ea plange atunci cu hohot, cuprinsa de fiori.

Si tace-apoi si-adoarme, cand viscolele pier,
In noaptea asta insa, vin ingerii din cer.

Si zboara-ncet de-alungul padurilor de brad,
Si canta-ncet si mere si flori din san le cad.

Iar florile s-anina de ramuri pina jos
Si-i cantec si lumina si-asa e de frumos!

Iar brazii se desteapta, se mira asta ce-i,
Se bucura si canta ca ingerii si ei.

Tu n-ai vazut padurea, copile drag al meu,
Dar uite ce-ti trimite dintr-insa Dumnezeu.

Un inger rupse-o creanga din brazii cu faclii,
Asa cum au gasit-o, cu flori si jucarii.

Departe intr-un staul e-n fasa-acum Iisus,
Si ingerii, o, cate si cate i-au adus.

Dar el e bun si-mparte la toti cati il iubesc,
Tu vino, si te-nchina, zi: “Doamne-ti multumesc”.