Pajul Cupidon, vicleanul,
Mult e rău şi alintat,
Cu copii se hârjoneşte,
Iar la dame doarme-n pat.

De lumină ca tâlharii
Se fereşte binişor,
Pe fereşti se suie noaptea
Dibuind încetişor;

Cordeluţe şi nimicuri,
Iată toate-a lui averi…
Darnic când nu vrei nici una
Şi zgârcit dacă le ceri.

În volumul ros de molii
Cauţi noaptea adevăr
Şi-ntâlneşti lipită-n file
Viţa-i galbenă de păr.

El dă gânduri ne’nţelese
Vrâstei crude şi necoapte,
Cu icoane luminoase
O îngână-ntreaga noapte.

Când de-o sete sufletească
E cuprinsă fata mică –
A dormit cu ea alături
Ca doi pui de turturică.

E sfios ca şi copiii,
Dar zâmbirea-i e vicleană;
Dară galeşi îi sunt ochii
Ca şi ochii de vădană.

Gât şi umere frumoase,
Sânuri albe şi rotunde
El le ţine-mbrăţişate
Şi cu mâinile le-ascunde.

De te rogi frumos de dânsul,
Îndestul e de hain
Vălul alb de peste toate
Să-l înlăture puţin.

Superbe note din pian
Ca o fanfară se revarsă…
Ah! arsă, inima mi-e arsă
De soare etiopian.

De pe viori fiori încet
Prin aer torc mătase fină…
Ah! plină, inima mi-e plină
De-o suferinţă de poet.

Dar cobza sună înfocat;
Divini ţigani cu ochii galbeni,
Cântaţi, căci încă mai am galbeni
Să uit ce încă n-am uitat.

Străvezie palpitare de nobleţe sufletească,
Scump copil furat de moarte printr-un gest fermecător,
Barca soartei, când te duse peste graniţa lumească,
A schimbat pe-nvinsul jalnic în măreţ învingător.

Liliac cu flori anemici, veştejit în primăvară,
Chipul tău îmi rezâmbeşte ş-ale vieţii tale zori,
De cum Mai reînviază cu blândeţea lui solară
În potirele timide ale fragedelor flori.

Ţi-a fost crudă întruparea, şi ai plâns cât nu se poate,
N-ai ştiut nici chiar simţirea ce în mine-ai deşteptat,
Însă cel puţin mormântul te-a scăpat acum de toate,
Şi-a lui pace te păstrează liniştit şi mângâiat.

Pe-omătul nepătat de pe cearceaf,
În umbra ce se-ncheagă în odaie,
A tresărit lumina ca un praf
Cînd şi-a deschis pupila ei bălaie.

Lanterna magică, privind pieziş,
C-un singur ochi în frunte, ca-n poveste –
Şi glasuri de copii în luminiş
De râs curat, ţâşniră fără veste.

Acolo unde-a fost doar scrumul şters,
Răsare-o lume veche şi ciudată.
Scufiţei Roşii-i ard obrajii-n mers,
O vezi zorind spre casa de-altădată.

Spre casa albă şi cu nalbă-n prag
În care o aşteaptă blând bunica –
Prin fumul vremii, prin trecutul drag,
Mai stau privind cum piere lin fetica.

Zadarnic cerc zăvorul ferecat
Pe care tot copilul îl descuie…
Prin vremi Scufiţa Roşie-a plecat
Şi lupul sur mai stă pe cărăruie.

(„Casa amintirii”, 1906-1910)

Tinere care mergi prin iarba schiţului meu,
mai este mult pân-apune soarele?

Vreau să-mi dau sufletul
deodata cu şerpii striviţi în zori
de ciomegele ciobanilor.
Nu m-am zvârcolit şi eu în pulbere ca ei?
Nu m-am sfredelit şi eu în soare ca ei?

Viaţa mea a fost tot ce vrei,
câteodată fiara,
câteodată floare,
câteodată clopot-ce se certa cu cerul.

Azi tac aici, şi golul mormântului
îmi sună în urechi ca o talangă de lut.
Aţtept în prag răcoarea sfârşitului.
Mai este mult? Vino, tinere,
ia ţărâna în pumn
şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin.
Botează-mă cu pământ.

Umbra lumii îmi trece peste inima.

(1922)

• Adevărul sau cucoşul de la moară
• Antereul lui Arvinte
• Ariciul şi cârtiţa
• Autorul şi hoţul
• Bărbatul cu trei femei
• Bondarul mizantrop
• Braminul
• Bricele
• Broasca şi zeul
• Câinele lătrând
• Calul şi călăreţul
• Calul şi măgarul
• Capra şi iada
• Carele cu oale
• Cheltuitorul şi rândunica
• Doi câini
• Doi raci
• Dorinţa românului din 1862
• Două mance şi un copil
• Două poloboace
• Elefantul în domnie
• Epigramă
• Fierul şi argintul
• Florile
• Frunzele şi rădăcina
• Furnica
• Galbenul
• Gândul
• Gâştele
• Greierul şi furnica
• Împărţeala
• Înfiinţarea fabulei
• Înţeleptul şi magnatul
• Jderul şi cacomul
• La buciumul
• La Ceahlău
• La mormântul unui doctor
• Leul la vânat
• Leul şi iepurele
• Liliacul şi rândunelele
• Lupul la pieire
• Lupul nazâr
• Lupul şi cucul
• Lupul şi lupuşorul
• Lupul şi motanul
• Lupul şi şoarecul
• Musca
• Muştele şi albina
• Norocul în vizită
• Oracolul
• Racul, broasca şi ştiuca
• Şoarecul şi guzganul
• Zi întâi aprili

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe
să merg în ea, tăcut şi umilit.

Ce să mai cânt. când au venit piraţii
şi apele din mătci ni le-au furat,
o lacrimă fiinţei mele daţi-i
şi-o s-auziţi de omul scufundat.

M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce,
să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea,
nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.

Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,
prăpădul întinzându-se îl văd
şi nu mai e nimic să mai reziste
acestei sinucideri în prăpăd.

De n-aş avea puterea diavolească
să înţeleg că totul a căzut,
dar vin heralzii cinici să-mi izbească
scrisorile prăpădului de scut.

Prietenii mă ocolosc de frică,
probabil mă consideră ciumat,
eu însumi scriu acum la lampa mică
să nu mă vadă cei care se bat.

Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
N-au gizii mei un minim interes
poveşti cu dulci iluzii să-mi înşire
din starea condamnatului să ies.

Se pregăteşte marele exemplu!
Acela, zic Casandrele, sunt eu!
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cântăreţul soarelui din nord,
de-aicea, dintr-o gaură de şarpe,
rostesc un acatist şi-un dezacord.

Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gide!
Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine şi a plânge şi a râde
că nu există cale înapoi.

Voi nu vedeţi ea nu mai aveţi ţară
şi ca străini vi-s pruncii, cobitori,
învaţă ei ceva pe dinafară,
dar n-au părinti, ei au meditatori.

Voi nu simtiţi că nu mai aveţi ape?
V-au luat piraţii tot pe vasul lor
şi iată, din aproape în aproape,
noi suntem un pustiu nemuritor.

Din harpa mea ridicolă şi tandră
învoluntar un cântec fără rang
te cheamă lângă mine, hai Casandra,
sărută-mi gâtul gata pentru streang.

1981-1983

Chiar daca vantua-a vrut in zbor
in turme sa ne-mparta,
dar tot o cale, tot un dor
si tot un Duh ne poarta.

Chiar daca azi pe orice plai
sunt oi imprastiate,
dar tot un staul sus in Rai
si un Pastor au toate.

Chiar daca n-am pastrat macar
un singur dulce nume,
dar tot o jerfa, tot un har
ne-a smuls pe toti din lume.

Chiar daca azi oftam stinger
ca ne-a-mpartit furtuna,
dar tot vom fi odata-n cer.
Si-acolo vom fi una!

A tot răbdat Ion, răbdat,
Până când foc s-a supărat,
— Că prea-şi bătea joc toţi de el,
Ba că-i nerod, ba că mişel,
Şi câte alte, fel de fel! —
A scos un par din gard, şi — feri!
De-or hi mojici, de-or hi boieri;
Că a pornit ca un netot,
Şi dă-i la cap şi strică tot!
O zi întreagă a sbierat
Şi val-vârtej a alergat
Pe toţi în spaime i-a băgat…
Când tocmai seara-ntr-un târziu,
Hop! Iată dete de zapciu,
Şi aoleu! Şi vai! Şi chiu!
Că ţi l-a-ntins zapciul jos,
L-a legănat foarte frumos
Şi-l adormi întors pe dos…
S-a scărpinat a doua zi
Bietul Ion când se trezi
Se duse drept acasă — şi,

De necazul satului,
Rupse furca patului.

(Convorbiri critice, an I, nr. 14-17, din Iulie-Sept. 1907)