V-am spus, cum şi se pare, de nu îţi fi uitat,
Că lupul se-ntîmplase s-ajungă împărat.
Dar fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui
Ceea ce s-a urmat subt stăpînirea lui.
Auzind împăratul că-n staturile sale
Fac năpăstuiri multe păroşii dregători,
Că pravila stă-n gheare, că nu e deal sau vale
Unde să nu vezi jertfe mai mulţi prigonitori,
Porunci să se strîngă obşteasca adunare,
Lîngă un copaci mare;
Căci vrea pe unii-alţii să îi cam dojenească,
Şi-n puţine cuvinte,
Să le-aducă aminte
Datoriile lor.
Toţi se înfăţişară: şi-nălţimea lupească
Începu să vorbească
C-un glas dojenitor:
„Domnilor de tot felu! Bune sînt astea toate?
Datoriile slujbei astfel le împliniţi?
Nu aveţi nici sfială, nici frică de păcate,
Să faceţi nedreptate şi să năpăstuiţi?
Toate slujbele voastre ţara vi le plăteşte;
Încă, pe la soroace,
Cîte un dar vă face.
Dar reaua nărăvire,
Ce o aveţi din fire,
Nu se tămăduieşte.
Vedeţi cu ce morţi grele
Se isprăvesc din lume
Şi cum lasă rău nume
Acei care fac rele.
Gîndiţi-vă că poate veţi da cuvînt odată.
La-nalta judecată.
Gîndiţi-vă la suflet, şi luaţi de la mine
Pildă a face bine.“
Ast cuvînt minunat,
Pe care domnul lup auz că l-a-nvăţat,
Trecînd pe lîngă sat.
La ziua unui sfînt, cînd preotul citea
Şi propoveduia,
Pe mulţi din dregători, să plîngă i-a-ndemnat.
„E! ce aţi hotărît, jupîni amploiaţi?
Oare-o să vă-ndreptaţi?“
Îi întrebă atunci înălţimea-mblănită,
Ce purta o manta de oaie jupuită.
„Spuneţi, o să schimbaţi purtarea-vă cea proastă?“
— „Să trăiţi la mulţi ani, dobitocia-voastră,
Răspunse un vulpoi, în slujbe lăudat;
Ne poate fi iertat,
Să vă-ntrebăm smerit, de vreţi a ne-arăta,
De unde-aţi cumpărat postavul de manta?“

Cînd mantaua domnească este de piei de oaie,
Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie.(Ed. 1842)

I

În zadar, asupritoare, omenirea-naintează,
Stepa largă e şi astăzi un domen necucerit;
N-o despintecă nici pluguri, nici oraşe n-o brăzdează.

Pe sub iarba mătăsoasă, cu talaz neţărmurit,
Se revarsă, fără margini, printre locuri mlăştinoase,
Şi de ceruri se izbeşte alergând spre răsărit.

În acea sălbăticie de pustiuri onduloase,
În picioare calc trecutul, corp şi suflet mă cufund,
Uit o viaţă amărâtă de ultragii sângeroase,
O renaştere întreagă într-un vis tot mai profund.

II

Şi sub aripa ciudată ce mi-o simt trecând pe frunte,
Mă revăd băiatul tânăr cu superbe-nsufleţiri,
Blond copil, care cutează preursirile să-nfrunte.
Liberat de-orăşenismul subţiatelor simţiri,
Diezată nu mai ţipă nici o voce pătimaşă,

Stepa, stepa se îmbracă cu solare răzlăţiri.
Verdea papură vuieşte pe câmpia uriaşă
Flori albastre şi flori roşii, libelulă şi ţânţar,
Scânteiază ca-ntr-un cântec de idilă drăgălaşă,
Şi întinderea sclipeşte, şi sunt singurul ei ţar.

III

Părul meu aprins de soare este tot o scânteiere…
Caldul sânge prin artere năvăleşte, înteţit…
Pentru calul strâns în pulpe sunt sălbatică durere.

De-o năprasnică putere mă resimt însufleţit…
Pe potrivnica fecioară aş turba-o sub plăcere,
Şi duşmanul, dintr-o dată, l-aş înfige sub cuţit.

Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,
Trec, vârtej de aur roşu, de nisip înfăşurat,
Şi când luna stoarce lapte peste iarba şoptitoare,
Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat.

IV

La mânerul unei spade peruzeaua când zâmbeşte,
Radiază o poemă, gând pe suflet domnitor,
Când joci calul în boestru sau când pintenu-l iuţeşte.

Într-o magică splendoare zbori de lume uitător,
Nici săgeata nu te-ntrece şi te-avânţi fără-ncetare,
Sub un farmec de himeră, după ea urmăritor.

Din real ieşit afară nu mai eşti ca orişicare,…
Te-nzestrezi cu mâneci roşii la tunică de satin,
Chipeş, nalt, cu stemă-n frunte, pleci pe visul tău călare,
Şi se uită, şi se uită mizerabilul destin.

V

Înainte! este şoapta ce din toate se ridică…
Printre smârcuri se deşiră caravana ce pândeşti,
Ş-a mongolilor escortă e o stavilă prea mică;

Mai avută va fi prada decât singur te gândeşti…
Melancolică te-aşteaptă fidanţata pe confine…
Că purtată fu în suflet vei putea să-i dovedeşti…

Înstela-vei părul negru cu o spuză de rubine,
Strecura-vei, între sânuri, diamantul sugestiv,
Pe grumazurile albe lăcrăma-vei perle fine…
Fericirea este, poate, într-un zâmbet fugitiv.

VI

Înarmat cu bărbăţia ce-nseta pe Michel-Angel,
Nimicită o vei ţine sub triumful masculin,
Vis în care te va crede o-ntrupare de arhangel.

Nentocmind decât un suflet, căci a ta va fi deplin,
Într-o noapte o vei smulge şi de mamă şi de ţară,
Alba lună, după dealuri, când alunecă-n declin.

Fericită, o vei duce sub un cer de primăvară,
Iar pe ierburile stepei, un palat miraculos,
Îl vei face, ca prin farmec, dintr-o dată să răsară,
Întinzându-şi umbra-n veacuri enigmaticul colos.

VII

Dar un crivăţ năpusteşte viscolirea lui brutală…
Inspirarea exalează un suspin automnal,
Şi pustia îngheţată se desfăşură fatală.

Viaţa însă nu-ncetează cursul ei fenomenal,
Din cenuşa cea mai rece, izbucneşte înfocată,
Se va-ntoarce, se va-ntoarce, strălucitul Germinal.

Şi mi-e inima, zadarnic, de răstrişte încercată
Pentru veci, sub deznădejde, nu se poate mormânta…
E tot raiul de-altădată, e tot cuibul de-altădată…
Ce-a-nflorit, reînfloreşte, ce-a cântat, va mai cânta.

Mai bine singuratic şi uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În ţara asta plină de humor,
Mai bine singuratic şi uitat.

O, genii întristate care mor
În cerc barbar şi fără sentiment, –
Prin asta eşti celebră-n Orient,
O, ţară tristă, plină de humor…

(Apărută în „România liberă”, Bucureşti, an IV, nr 3717,
15 septembrie 1956 (pentru prima oară a apărut sub titlul
Vobiscum în „Orizonturi noi”, Bucureşti, an I, nr 6-7,
noiembrie – decembrie 1929)

So like the sweet, white cherry blossom,
So tender and so fresh thou art,
And on my life’s way like an angel
Appearing thou dost light impart.

Thou scarcely touchest the soft carpet,
The silk on thee doth rustling stream,
From top to toe so light and lofty,
Thou floatest like an airy dream.

From draping folds like purest marble
Thine image unto me appears,
My whole soul on thine eyes is hanging,
Those eyes so full of joy and tears.

O happy dream of love, so happy,
Thou bride of fairy tales, so mild,
No, do not smile! Thy smille doth show me
How sweet thou art, thou gentle child.

My poor eyes thou canst close for ever
With deepest night’s eternal charms,
With thy sweet lips’ sweet fondling, whispers,
Embracing me with thy cool arms.

A veiling thought at once now passes
Thy glowing eyes thus covering:
It is the dark renunciation,
The sweetest yearning’s shadowing.

Thou go’st away and, well I know it,
To follow thee must I no more,
Thou art for me now lost for ever,
My soul’s dear bride, whom I adore.

My only guilt was that I saw thee,
Which I to pardon have no might,
Mine arm I’ll stretch for ever vainly
To expiate my dream of light.

Like holy Virgin’s purest image
In my fond eyes thou will rise now,
The brightest crown on forehead bearing,
Where dost thou go? When comest thou?

(1879, Translated by P. Grimm)

Nu e steluţă tremurătoare
Să nu gândească în drum de nor
La altă steauă strălucitoare,
La alt amor.

Numai o viaţă pe gând de moarte,
Numai o frunte ce-a-ngălbenit,
Numai un atom fără de soarte
Nu e iubit.

Galbena steauă fără lumină
­ Altar să n-aibă un dumnezeu ­
Este-al meu suflet care declină,
Sufletul meu!

La noi la tara e bine e frumos
principiile-au imbatrinit putin
afar spirtul medicinal dat prin piine intinereste
si felcerul il recomanda pentru “uz intern”.
La noi tinda bisericii a fost redata agriculturii
porcul a molfait copilul uitat în copaie
(oricum erau ai Statului si unul si altul)
în general e bine la noi la tara
ai mici stau cu canile sub televizor poate s-o da lapte
la radio am terminal demult recoltatul
si-n curând o să terminam si pe cimp
în general e bine la noi la tara e beton e frumos
daca-ti cumperi oul din City
daca fabrica de salam n-o să mai traga
cu coada ochiului inspre cai.
La noi la tara e bine
pompierii în general dau foc la case e frumos
tractorul ara intre unii si altii
intre unii si altii o brazda adinca
e bine e frumos.

în labirintul corpului tău ca o floare retractilă stângace
micile pârâiaşe de sânge şi limfă prefac perfecţiunea
în suav neant al cărnii.
o, anatomie a frigului o, anatomie a visului
ascuns în petalele oaselor tale în cartilagiile iluziei.
în labirintul corpului tău
nici o mirare nu rămâne intactă
nici o tristeţe nu se străvede
în oglinzile concave ale minţii.
doar săruturile neîntâmplate se preling în colţul buzelor
ca un surâs răstălmăcit ca o himeră tulburător
de reală.

Un bărbos ţap cornuratic,
Cu o vulpe, dineoare
Se dusesă la varatic
Ca să facă-o vânătoare.
Ţapu-i tont, dar fumuratic,
Soţul său e viclean practic.

Însetaţi ambi de căldură,
Într-un puţ s-au coborât;
După ce prin beutură
Pofta lor au răcorit,
Zis-au vulpea: En, cumătre,
Nu-i destul a s-adăpa;
Dintr-aceste oable petre
Oare, zi-m, cum vom scăpa?

Deci eu cred ca să te faci
Ţap cu minte şi ghibaci
Şi-n a puţului părete
Brâncele-ţi întinde drept,
Apoi eu pe a tale spete
Şi pe cornul înţălept
Voi sui şi pănă-n sară
Teafăr te voi scoate-afară.
Atunci ţapul au strigat:
Bravo, ce plan minunat!
La aceste câtu-i Prutul
Nu m-agiungea priceputul!

Însă vulpea nu se-ncurcă,
Ce din puţ pre ţap se urcă
Şi agiungând sus pre pământ
Face ţapului cuvânt
Prin îndemn cătră răbdare,
Ce-i virtute foarte mare,
Zicând: Dacă maica fire
Dramuri ţ-ar fi dat de minte
Măcar cât în barbă-ai fire,
Apoi în puţ mai nainte
De-a intra tu ai gândi
De-acolo cum ai ieşi.
Deci en vezi acuma, ţape,
Din puţ cine să te scape,
Ş-apoi ie mai bine samă!
Iartă dacă eu m-am tras,
Dar un interes mă cheamă,
Care nu pot ca să-l las

Orice lucru-nfiinţezi
Rezultatul să-i prevezi.

Când a venit la Iaşi, Eminescu colindase toate olaturile româneşti. Singura lui avere era un geamantan plin cu versuri. În vremea când se formau ca mărgăritarele în sufletul lui neasemuitele poezii, a cunoscut pe Creangă. Deodată s-au legat buni prieteni. Amândoi au petrecut multe nopţi în colţurile retrase ale vechii cetăţi ale Moldovei.
Aici, pe băncile de brad, în amurguri dulci stăteau amândoi la sfat. În una din aceste înserări, Eminescu a citit lui Creangă din poeziile sale. Creangă îl asculta în tăcere.
Dar în prietenia aceasta mai fericit a fost Eminescu. El a auzit pentru întâia oară Amintirile şi poveştilor lui Creangă. A fost încântat de limba mlădioasă, simplă a marelui scriitor al Humuleştiului.
Prietenia lor le-a adus multe ceasuri de uitare şi mângâiere.