E noapte. La o masa, plecat peste hartie,
cu-abecedaru-n fata, sta un copil si scrie.
Dar langa el, vicleana, din luciul filei roze,
zambeste o soparla din cartea lui cu poze.
Acum copilu-si pune creionul intre dinti.
„…Soparlele-s frumoase…si-s repezi…si-s cuminti.”
Usor el da o foie. Si alta…Si-nca una.
Apare papagalul…paunul si pauna..
si un cocos cum scurma, hranind o gainusa,
si un…Dar stai…afara…cine-a scancit la usa?
Baiatul sta si-asculta. E-un glas sau o parere?
Se duce-n prag si striga: „E cineva?” Tacere.
Ba nu. E-un glas subtire. Auzi? -Mi-e frig…inghet…
Copilule, deschide pentr-un sarman drumet!
-Dar cine esti? Mi-e frica. -Sant mic… -Sa-ntreb pe tata!
-Nu-l intreba! Deschide ca ploua cu galeata!
-Dar cine esti? -Un vierme… -O, viermii nu prea-mi plac.
-Dar eu sunt mic…o scama…Si, cand ma fac covrig,
abia ma vezi. Hai trage zavorul ca mi-e frig!
Si i-a deschis baiatul: -Noroc si seara buna!
-Noroc…Dar unde-i ploaia? -A stat…Nu vezi ca-i luna?
Hi-hi!…A fost o gluma ca sa ma lasi pe prag…
Dar stai, nu-nchide usa, ca dupa mine trag
un vechi si bun prieten, un soricel din pod…
-Sant eu! Dar catea unde-i! Ia dami-o sa ti-o rod!
Apoi o sa dam fuga prin mese si prin blide
sa facem mii de pozne. Dar stai, ma rog, nu-nchide,
ca trag si eu cu coada o bufnita flamanda!
-O bufnita? Mi-e frica! -Dar bufnita e blanda…
-Sant bufnita! Priveste in ochii mei rotunzi.
De-acum sa umblii noaptea si ziua sa te-ascunzi!
Sa fii ascuns de mama, de tata…Stai putin.
Ia mai largeste usa sa intre si-alt vecin…
-Eu! Ma cunosti. Sant vulpea. Si cred ca ma iubesti…
-Eu stiu ca vulpea strica… -Ce? -Viile?… -Povesti!
D-aca asculti de mine am sa te-nvat sa furi!
-Dar e pacat… -N-ai teama! Nu spune in Scripturi
ca apele furate mai dulci sant, mai placute?…
Si-acum…deschide-n laturi, ca vine…vine iute…
o zana fara seaman! Zambind sa-i iesi in cale
slavitei caracatiti!…incolacimii sale!
-Nu, n-o primesc! Mi-e frica! Afara!…Prea tarziu…
Caci bufnita si vulpea si soarecul suriu
dau usa de perete. Si umede ventuze
se prind in rotocoale pe umeri, peste buze…
Ce rece-nbratisare! Cum i se frange trupul!…
-Asa! Sunt desnadejdea! Acum apare lupul!
Vai! in chenarul usii doi ochi de foc se-arata…
E lupul ce ranjeste…si vine…vine…”Tata!”
Ca traznetul loveste o flacara pe lup.
Iar umedele brate de pe copil se rup.
-Tu dormi? ii spune tata. Si lectia n-ai scris!
Ce bine-i langa tata! Ce bine c-a fost…vis…

„Minciuna nu-i o crima”, se spune cateodata.
„E-un vierme mic, ce trece. Si floarea-i tot curata…”
Nu floarea nu-i curata! Un vierme nu-i ca roua.
Intaia ta minciuna adoce pe a doua.
Intai e o veriga, apoi un lant: robia.
Visarea trage lenea,si lenea lacomia.
Apare bautura, desfraul, furtisagul.
Si-apoi cand desnadesdea, trecand in graba pragul,
te face sa-ti curmi viata sau sa te-mbete crima,
cine-a deschis zavorul? Doar o minciuna…Prima.
Minciuna e o crima! E-o crima orice pata!
Cand vine micul vierme, tu striga-n graba: „Tata!”
Prin sangele salvarii loveste-l pe dusman!
Alunga primul oaspe, caci ultimu-i Satan!

Într-o zi, prin asfinţit,
Şoaricele a-ndrăznit
Să se creadă în putere
A pradă stupul de miere.

El intrase pe furiş,
Strecurat pe urdiniş,
Se gândea că o albină-i
Slabă, mică şi puţină,
Pe când el, hoţ şi borfaş,
Lângă ea-i un uriaş.

Nu ştiuse ca nerodul
Va da ochii cu norodul
Şi-şi pusese-n cap minciuna
Că dă-n stup de câte una.

Roiul, cum de l-a zărit
C-a intrat, l-a copleşit.
Socoteală să-i mai ceară
Nu! L-au îmbrăcat cu ceară,
De la bot până la coadă
Tăbărate mii, grămadă,
Şi l-au strâns cu meşteşug,
Încuiat ca-ntr-un coşciug.

Nu ajunge, vream să zic,
Să fii mare cu cel mic,
Că puterea se adună
Din toţi micii împreună.

(1954)

e toamnă…
meteorii ne cad
fluturi morţi la picioare

refuzaţi de poveşti
copacii respiră în noi anotimpul
uitare

e atât de târziu
şi-i vremea să-nchidem de-acum

se face frig în poemele toamnei
trezite de o lacrimă
scrum

Tu eşti în inima mea ca un dar
neaşteptat şi mult prea scump,
pe care il cercetez mirată iar şi iar,
cu-aceeaşi nesecată desfătare.

Eşti tainica-mi putere şi mîndrie,
de cînd te ştiu mi-i cerul mai aproape
şi nu mai pot durerile să vie,
să-mi tulbure-ale sufletului ape.

Tu mi-ai făcut ţărîna mai uşoară
şi inima aşa de dulce grea,
ca ramura ce toamna se-mpovară
de greutatea roadei de pe ea.

Asemeni unui mare cer cu stele,
mi te-ai răsfrînt în suflet ca-ntr-un lac,
şi-adînci de-atuncea-s gîndurile mele,
de aur glodul inimii, sărac.

Aceste toate să ţi le plătesc
nu voi putea, ci lasă-mă măcar,
risiptorul meu, să te iubesc,
din darurile tale dîndu-ţi dar.

Cu Tine-n gand, Te chem sa vii
sa-mi aperi viata de-orice cuget rau.
Te chem din zori de flori si simfonii,
cu ingeri albi plutind in jurul Tau.

Cu Tine-n gand, Te chem sfios,
privind sub pleoape cerul instelat.
Cu Tine orice gand e-un vis frumos
si orice vis frumos e-adevarat.

Cu Tine-n gand, doar eu si Tu,
un psalm de Har sa fie viata mea.
Doar „nu” sa spun atunci cand Tu spui „nu”,
si „da” sa spun la orice spui Tu „da”.

Cu Tine-n gand, c-an Paradis,
de-acum si pana-n cer ma voi trezi.
Cu Tine-n gand sa fiu pe cai de vis
si iar cu Tine-n gand in zori de zi…

Prin credinţă şi cunoaştere
Pe calea înfrânării şi răbdării
Cu evlavie şi smerenie
Ajungi
La treapta
Iertătoare şi generoasă
A iubirii
Oţel şi totodată ceară
Ce se curbează, se modelează
Fără să se rupă sau topească
Binecuvântând legea cerească
A harului primit sau dobândit
Prin voinţa Domnească.

Am cunoscut suferinţa fizică
Şi din lăcaşul armoniei mi-am zis:
Am s-o fac să dispară
Prin cunoaştere
Am să ştiu mai întâi cum ia naştere
Cum creşte
Cum se extinde
Şi cuprinde
Încet sau cu brutalitate
Măruntaiele toate.

Mai târziu am descoperit
Suferinţa sufletului
Şi mi-am şoptit:
Iată! Cunoaşterea este limitată
Şi această apăsare
Suferinţa
Nu o vezi izbăvită
Decât prin poruncă
Descântată
Rostiră incantatoriu
Ca la graniţa cu purgatoriul
Alungată cu o mantră
De golire, de curăţire
A locului îndurerat
Vremelnic ocupat
de ceva ce se mlădie
prin oase
prin structurile nervoase
din cap spre călcâi
mai întâi
apoi
spre braţe îţi dă ocol
te încrucişează şi te face
cruce de ace.

Doar
Prin credinţă şi cunoaştere
Pe calea înfrânării şirăbdării
Cu evlavie şi smerenie
Ajungi la treapta
Iertătoare şi generoasă
A iubirii
Oţel şi totodată ceară
Ce se curbează, se modelează
Fără să se rupă sau topească
Binecuvântând legea cerească
A harului primit sau dobândit
Prin voinţa dumnezeiască.

La capătul zilei urc într-ale ploii vitralii
newtoninele culori primordiale,
filtrate de trandafiri şi de dalii
în risipite petale…
Apoi te chem. Prin aer cuvintele se-ating
de alte glasuri în eter ţâşnite,
şi sunetele scapără, se sting,
totuşi îţi bat în geamuri, ameţite.
Ecou târziu al lunii e culoarea
şi frunza-i un ecou al sevei duse,
călătorind în crengi, iar sărutarea
e un ecou al sângelui pe buze…
Trec păsări albe, ceru-ncercănând,
noaptea e albă ca zăpada filei,
şi e firesc să fie astfel când
fiece clipă-i un ecou al zilei.
…O clipă-i între ziua ce-a trecut
şi noaptea coborâtă-n jur, o clipă
în care de pe-acuma, nevăzut,
alt anotimp de flăcări se-nfiripă.
Rotunde, noaptea, ziua, prin timp se-ngemănară.
Sub clopotul luminii egale au premers,
şi între amândouă sclipeşte clipa rară
ca numele-adoratei în miezul unui vers…
(Bălceşti, 21 septemvrie)

Şi noaptea doarme liniştită
Şi n-o trezeşte un ecou…
Gheţarii albi, în auroră
Sunt galbeni ca un aur nou.

Ca nişte clopote de aur
Răsună lung, răsună grav,
Şi cânta imnurile vieţii,
În ochii tristului bolnav…

Şi pe când clopotele vieţii
Vibrează-n sufletul sonor,
Fecioarele cu mâini de ceară
Se roagă palide – şi mor…