Auzit-am, auzit
Că s-a născut Domnul sfânt
În ieslea boilor
În turişul oilor

În paiele grâului,
În ogrinjii fânului,
Şi la apa lui Iordan
Tot pe drum de măghiran

Acolo s-a botezat
De Ioan cel preacurat,
Frumos nume i-au aflat,
Isus Hristos împărat.

Parere asemenea unui
cuvant scris de-o mana pe apa
ce – inca-naintea citirii ¬-
in cercul de unde ne scapa

e orice legenda. Dar tine
traieste pe vaste aceste
taramuri, pe-adancile, altfel
decat pe un prund de poveste?

Amara e insa amiaza
de astazi, si nu se-nfiripa
in larguri nici talc, nici visare.
Doar frunzele zboara-n risipa.

In iarna sta tara. Vai, unde-i
albastrul ei sfant atribut?
Padure, restituie-mi zeii,
pe cari ti i-am dat imprumut.

Inima mi-i pom impovarat
de rodii singerii ;
le-am scuturat, si nu s-au scuturat,
si trebuie sa vii.

Ramurile sa se-ndrepte vor
catre cer si soare usurate,
tu stii ca doare bogatia lor,
culege-le cu mina ta pe toate.

… Şi tot aşa pe înserate cum e acum – ţi-aduci aminte ?
Stăm amândoi, acum e anul … noi amândoi ! ce dulce-mi sună
În gând când le aud … ce dragă îmbrăţişare de cuvinte !
E-atât cântec într-o vorbă când ştie gândul să şi-o spună …

Noi amândoi … închide ochii când vei ajunge-aici şi-ascultă
Noi amândoi – acum e anul ? – Ce dulce lacrima şi multă
Închide gândului cărarea când vreau anume să-mi socot
Ce-s eu în aste două vorbe în care singur tu eşti tot …

Pomii cei tineri, în dimineaţa de marte,
unii lângă alţii au stat să se roage
frunţile lor străluceau inspirate deasupra
pământului incă-n zăpezi.

Şi-n aerul în care nu erau zboruri,
pomii, ale căror umbre nu se născuseră,
cântau un imn pentru viaţă,
ca nişte oameni goi şi frumoşi ei cântau:

„Soare de-aramă, zeu popular printre plante,
priveşte oastea noastră-ndrăzneaţă;
ici-colo aerul e rumen de tot printre ramuri,
că viitoarele fructe acolo vor sta…

Noi nu ne-nchinăm de fel şi nu plângem,
ci pregătim un loc cât mai înalt pentru cuiburi
şi pregătim o orgă de brazi pentru vânturi,
soare de-aramă, zeu totdeauna rotundt…

Ni s-a povestit despre tine-n pământ,
când nu cunoşteam dimensiumile cerului;
mi s-a povestit despre tine-n leagănul cald.
Seminţele-n somn visau că există colori,
roşu, albastru şi gri, minunate colori.
Tu, peste frunţile noastre, soare, cobori.
Şi noi vom da fructe, şi noi vom fi hore de flori.
Gloria noastră toată-n vârf se presimte…”

Şi-un curcubeu pe deasupra tulpinelor strâmte
cade vestind: nu moarte, desigur, nu moarte,
pomilor tineri în dimineaţa de marte…

azi m-am născut…
fără părinţi şi fără fraţi
semăn mai degrabă cu un copil orfan
deşi mi se suflă din toate părţile
că am şi părinte şi fraţi
mulţi fii şi fiice.

dar părintele meu este pământul.
am fost chemat din el în palme de olar.
nu am înţeles cum s-a întâmplat asta.
am frământat mult pământ de-atunci
şi nu mi-am putut afla în el chipul
deşi câteodată
când mă întind în brazdele lui adânci
încep să simt cum mă cuprinde
cu braţele lui de frate nenumit.

ziua aceasta este doar pentru mine
sunt cel dintâi
pe coaja asta căreia nu îi voi afla
niciodată miezul
urlu cât pot de tare în lună
când mă amestec printre turmele de lupi
şi chemăm depărtările
apoi ma ridic cu aripile grele în zare
de unde cad pieziş biserică.

atunci voi credeţi că este cădere din cer
vă aplecaţi în faţa mea fără să înţeleg de ce
tâmplele mi le ungeţi cu mir
îmi luaţi cuvintele spuse doar pentru mine
şi le decretaţi scripturi
mă agăţaţi cu forţa de gâtul vostru
deşi v-am fost cândva tată
ca să mă uitaţi într-o icoană
sau în lemnul unei cruci.

ca prin vis am văzut toate acestea…
dar acum nu ştiu decât că ziua asta este
doar pentru mine
sunt cel dintâi
pe coaja asta căreia nu îi voi afla
niciodată miezul.

Poporul meu contemplativ
A fost belit în mod festiv.
Să ştie chiar de la-nceput
Pe mâna cui a încăput
Şi să n-aştepte ani mai buni
De la marmita cu minuni.
Că el, oricum, din post în post,
E învăţat s-o ducă prost
Şi hărăzit sa fie trist…
M-apucă plânsul, deci exist!

(“Poeme supărate rău” Editura Helicon, 1996)

Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi
Al mării aspru cânt…
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.

cred in valoarea de schimb a iluziilor
ele se scarpina in ureche cu piciorul
ele functioneaza mereu pe dos
iluziile sunt arma cu care impuscam rasul
iluziile sunt foarte amuzante
la orele de audienta
indruga verzi si uscate
si nici nu-ti vine sa crezi ochilor
cata credinta pun ele in ele insele