Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

Precum în largul mării corabia s-opreşte
Când vântul nu mai suflă şi pânza pe catart
Atârnă nenstrunată sub luna ce-i zâmbeşte
Cu razele ce-asupră-i zadarnic se împart;

Precum vioara tace când coarda se destinde
Ş-abia auzi în suflet cântând ca printr-un vis
Răsunete suave, voioase sau murinde,
Ce trec prin amintire c-un farmec nedescris;

Aşa-n restriştea vieţii, poetul, şi el tace,
Cu inima rănită în pieptul sângerat,
Nimica nu-l mai mişcă, nimica nu-i mai place
Şi-l află-orice simţire cu sufletu-ngheţat.

Ca el e şi matrozul corabiei oprite…
Avântul şi-l legase de-al vasului înot,
Iar apa oglindeşte priviri nensufleţite,
Şi mută se întinde oglindă pestetot.

Sunt triste, oh! sunt triste momentele acele,
Căci inima rănită a bietului poet
Adoarme ca şi marea sub cerul plin de stele
Şi nu mai cântă-ntr-însul speranţă, nici regret.

Precum însă deodată la-ntâia adiere
Corabia tresare pe-al undei sân amar
Şi pânzele se umflă ş-o-mpinge cu putere,
Jucând-o în buiestru ca falnic armăsar;

Tot astfel inspirarea deodată se ridică,
Şi aripi nevăzute îl schimbă-n semizeu,
Se-ntinde pe hârtie a versului panglică,
Iar sufletul în urmă îşi lasă corpul greu.

Lirismul şi satira se joacă pe-a lui frunte
Ca fulgere desprinse din foc dumnezeiesc,
Nou Moise, el se urcă atunci pe vârf de munte
Şi alte legi sădeşte în sufletu-omenesc.

Deşi în urmă-i urlă a urei aiurare,
Zâmbind, când să-l sfâşie cei răi se învrăjbesc,
Aşa de sus ţinteşte ş-atâta e de mare,
Încât cuprinde totul: ceresc şi pământesc!

El vede armonia din lumile eterne,
Pricepe nesfârşitul ş-al totului mister;
Materia în faţă-i se fierbe şi se cerne,
Urmează în adâncuri cometele ce pier;

Ştiinţa grăniţată o calcă în picioare…
Atomele iau viaţă, le simte cum trăiesc…
Le-aude bucuria sau lunga lor plânsoare
În vecinica mişcare pe care-o-ndeplinesc;

Coboară printre oameni şi ştie să mângâie,
Şi cântecu-i se varsă ca râuri de isop,
El curăţă şi spală de-a patimilor râie…
Insultele nu-l pleacă, să râure potop;

Căieşte pe poporul ce merge la pieire,
Tiranu-ncremeneşte sub biciul lui de foc,
Dar vai! el care merge de-a drept la nemurire,
Adesea n-are-n viaţă nici pâine, nici noroc.

– Mami, cine sunt eu?

– Tu, draga mea fetiţă,
eşti o fărâmă de iconiţă
un îngeraş fără vină
agăţat de un nimbul unui sfânt
scăldat în lumină

Tu eşti o guriţă de aur,
o mică făcătoare de minunăţii
în lumea părinţilor
supăraţi – sau nu – pe copii

Tu eşti prima nota muzicală
pe care inima mamei tale
a învăţat-o la şcoală

Eşti un zâmbet
cu mustăcioară de ciocolată,
fără îndoială,
cea mai dulce fiinţă
care i-a ieşit tatei în cale
vreodată

Mami, lacrimile sunt toate la fel?

Ar dori ele să fie –
mai ales cele de tristeţe
cu cele de bucurie

Şi cum să nu le placă
să se înşire asemeni unor mărgele
la ochişorii căprui
şi albaştri
ai fetiţelor mele?

Dar eu nu o să le permit
niciodată –
mai bine le plâng, una după alta,
atunci când vreau să mi se pară
că sunt
supărată

Mai ales că, uneori,
trebuie să ştii
şi altfel decât tine cum este
să fii

O, dă-mi arpa de aramă
Şi mi-o pune-n braţul stâng,
Ochii tăi se plec cu teamă,
Tu roşeşti ­ glasu-mi te cheamă,
Coardele încet te plâng!
Vino dar, palidă zână,
Pune faţa pe-al meu piept,
Gâtul tău pe braţu-mi drept,
Tu, a ochilor lumină,
Mă iubeşti, tu? Spune drept!

Mă iubeşti! Surâzi şireată
Şi îţi pleci ochii în jos!
O, lumină prea curată,
De-ai cunoaşte vreodată
Sufletul meu dureros;
De ai şti, palide înger,
Cât de mult te iubesc eu,
Câte nopţi de-amor şi rău
Am vegheat zdrobit de plângeri,
Scumpa mea, odorul meu!

O, atunci mi-ai cere seama
Ca să-ţi spun câte-am visat,
M-ai fixa fără de teamă,
Ai da-ncet neagra maramă
De pe păru-ţi blond, curat;
Netezind cu mâna-ţi albă
Tâmpla ta ­ tu m-ai privi,
Cu durere mi-ai zâmbi,
Eu, jucându-mă cu salba
De pe sânii-ţi, aş vorbi.

Şi ţi-aş spune, a mea iubită,
Că de mult eu te-am cătat;
În cărarea tăinuită,
Prin dumbrava înverzită,
Ori prin codrii cei de brad,
Lângă cântul de izvoare,
Printre stâncile de fier
Ce străbat norii din cer,
Într-a peşterii răcoare,
Într-a nopţilor mister.

Te vedeam cu a mea minte;
Şi acum când te-am găsit
Pare-mi că-mi aduc aminte
Cum că-n vremi de mai nainte
Te-am văzut şi te-am iubit ­
Să-ţi spun unde… într-o seară
Am visat un vis frumos…
Pe un nour luminos
Am văzut la cer o scară
Ridicându-se de jos.

Într-a cerului mărire
Scara de-aur se pierdea,
Iar pe-un tron de nemurire,
Tron de-argint şi strălucire,
Maica Domnului zâmbea;
Iar pe schiţele de scară
Îngeri stau treptat… treptat,

Cu chip blând şi luminat
Şi pe lire sunătoare,
Cântau dulce şi curat.

La picioarele Mariei
Genuncheat pe-un nor de-argint,
Alb ca lebeda pustiei,
Blând ca glasul poeziei,
Sta un înger cugetând;
Şi-a luat arpa-i de-aur
Şi trecând mâna pe ea
A-nceput a răsuna
Raiul… luncile-i de laur
De-un blând Ave Maria.

Acel înger!… Faţa pală,
Ochiul negru, păr bălai,
L-am văzut ­ o stea regală,
O lumină triumfală ­
Şi de-atunci îl iubesc, vai!…
L-am cătat în astă lume
Pân-ce viaţa-mi se pierdu,
Sufletu-mi se abătu…
Ş-atunci te-am văzut: minune!
Acel înger ai fost tu.

Când ai lăsat cerul, dragă?
De ce-n lume ai venit?
Ai ştiut că viaţa-ntreagă
Trista-mi inimă pribeagă
Tot pe tine te-a iubit?
Ai ştiut cine te-aşteaptă
Şi-ai venit să răsplăteşti
Lungi durerile-mi lumeşti,
Cu zâmbirea-ţi înţeleaptă
Şi cu ochii tăi cereşti.

Trecând pe strada ta,
Pe care nimeni n-o mai ştie –
Al nopţii foşnet evoca:
– Filosofie!

Încet, un paznic fluiera
Poema-atâta de târzie…
Pustiul nopţii evoca:
– Filosofie!

iţi voi scrie
micul meu clopoţel,
un poem zgomotos,
cât un roi de albine,
care zumzăie la nas dimineaţa,
te trezeste
şi dispare: pesemne că s-a ascuns in gropiţa de pe obrazul stâng.

iţi voi scrie
micul meu gândăcel
nn poem mic
cât o boabă de cireaşă;
s-o pui după ureche şi
s-alergi pe drumuri netede şi pline de maci,
către soare.

iţi voi scrie
micul meu copilaş
un poem mustind de inţelesuri adânci,
adus
de bogata toamnă, pe creştet, in panere de argint.
gustându-l vei creşte cât un palmier zvelt,
cuibărit de mii de păsări cântătoare,
ce se vor zbengui vesele
in braţele tale.

|

Învată-mă cu ce să-ncep întâi
şi-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
şi cum, de-atâtea lumi luminători,

pe gura ta surâsu-i ca un soare;
ei poate niciodată n-or să ştie
din fiecare clipă trecătoare
cum ne-am durat noi câte-o veşnicie

iubindu-ne; şi nu vor şti că-n glas
îti cânt atâtea cântece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
nişte cuvinte simple-ar fi rămas.

Învaţă-mă cu ce să-ncep şi cum
să-i spun aceste-i lumi cât mi-i de dragă
că te-a născut, cu truda ei întreagă,
pe tine, bucuria mea de-acum.

Ea, poate, niciodată n-o să ştie
c-a înflorit în flori şi-a curs în ape,
ca din pământ şi sura veşnicie
să mi te-aducă,-aşa cum eşti, aproape;

şi, fiindcă-o să murim şi noi odată,
gândeşte-te: n-ar fi păcat să moară,
cuprinsă-n noi, atâta primavară,
şi dragostea cu inima deodată?…

De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
şi eu voi scrie toate, fir cu fir,
ca dispreţuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.

Ma vei iubi o data pana-n sange
intelegand, ciudat de nefiresc,
ca flautul din piatra moarta plange
si limbile frunzarelor vorbesc.

Mijlocul tau cu duh imparatesc
ajunge-va ca painea cand se frange
si se imparte-n doua spre natange
si retezate brate cari cersesc.

Din straluciri ca de catapetasma
Vai ! palida-ai s-ajungi ca o fantasma
cu fruntea dintr-un alb – mai josnic lut.

Si-atunci vei auzi cum o sa cada
din fruntea-ti muta, zornaind pe strada,
ca banii vechi, fiece fost sarut.