Ce furtuni n-au mai pornit
Pofta răilor şi ura
Ca să pieri tu, neam iubit!
Dar de toţi ne-a mântuit
Spada noastră şi scriptura.

Sfântul steag ne-a fost altar
Şi sub el săream grămadă
Să ne batem la hotar.
Ghioagă dă orice stejar,
Orice coasă dă o spadă.

Iar când braţul ne cădea
Uneori fără putere,
Nici atunci nu ne scădea
Inima, c-aveam în ea
Scris Hristos ca mângâiere.

Ce de ură s-a pornit
Căutând a ta pierzare!
Dar ai stat şi-ai biruit,
Căci prin spadă-ţi a grăit
Domnul cel ce-n veci e tare.

Mereu îi găseşte cusururi
Cînd vorbeşte de a lui ţară;
Cu toate-aceste neajunsuri
Îi este totdeauna dragă.

O critică fără-ncetare;
Chiar sincer o compătimeşte.
Totuşi, îi sare în apărare,
Pentru că pe ea o iubeşte.

Mai ales când timp îndelungat
Departe de patrie şi casă
Iubirea adâncă s-a aflat
În inima necredincioasă.

Iar când fiii nerecunoscători
Îi cer iubire şi mângâiere,
Le deschide braţele tuturor
Şi la piept îi strînge cu putere.

De-aceea, cu orice cusururi
Ce patriei sale i le află,
Cu orice greşeli, ea de-a pururi
Îi rămâne scumpă şi dragă.

Întinsu-mi-am arcul spre cer, cu temei,
Zburat-a săgeata, dar unde s-a dus
Nu ştiu, căci avântu-i a dus-o mai sus
Ca raza cea slabă-a ochilor mei.

Zvârlit-am în aer o dulce cântare
Şi dânsa zburat-a. Dar unde s-a dus
Nu ştiu. Cine poate s-o prindă din zare?
O stea care pică şi-un cântec apus…

Târziu într-un paltin înfiptă-am găsit
Săgeata ce-n voie lăsat-am să zboare,
Şi cântecul dulce dormea liniştit
În sufletul unei femei visătoare.

Vai, si va veni o vreme
Când adromi-vom amândoi,
Si-nstrăinati, prin cimitire,
Va plânge toamna peste noi.

Ce poate, deci, a fi sub soare,
În haosul imensitătii
Dacă-ti vei pierde fecioria
În taina roză-a voluptătii?

Toată ziua ni se spune:
“Proaspete sunt foarte bune”
Însă iarna, din păcate,
Le mâncăm şi conservate.

Sfat

Chiar curate dacă par
Să le speli bine pe toate
Dar să-ţi fie foarte clar,
Nu pe cele conservate.

…Lacul tremura în roate,
Formele treptat învie:
Phoebe tremura pe toate
Răsărirea ei târzie …

Ce artist, ce geniu faur
Smulse clipei trecătoare
Luna, idolul de aur
Al perechilor în floare?

Ca o sufleteasca mană
Zboară străluciri sub astre –
Dar în van aştept sub pană
Visul nopţilor albastre –

De rămâi vieaţa toată
Singură, urând iubirea,
N-ai să înţelegi vreodată
Cât e de frumoasă firea …

Maria se preumbla,
Vreun locaş a-şi căpăta.
Jos, în sus şi iară-n jos,
Căci bătea vânt friguros.
Si-avea veştmânt de-argint
Căci va naşte Fiul sfânt.
Bună seara lui Crăciun,
Zise Maria celui bun.
Lasă-mă-n palatul tău
Ca să nasc pe Dumnezeu.
Dar Crăciun astfel grăia:
“Palatul meu nu-ţi voi da.
Du-te-n grajdul cailor
Sau în ieslea boilor,
Căci aice n-ai ce face,
Nu te las să naşti în pace”.
Maria atunci plecă
Ieşi-n cale şi-alergă
Şi-un grajd mare află.
Intră, intră suspinând
Durerile-o cuprindeau
Să mai meargă nu puteau.
Pusa-i jos şi odihni,
Caii-ncep a tropăi
Şi iepele-a râncheza
“Staţi pe loc nu tropăiţi
Cu rânchezu’ conteniţi
Căci durerea mi-o măriţi”
Însă caii n-au încetat
Şi Maria s-a sculat
Şi astfel le-a cuvântat:
“Fir-aţi voi cai blestemaţi
Să n-aveţi nici gând a sta
Ori de cât îndestula”.
Zicând Maria ieşi
Din grajd şi-n cale porni.
Şi merse până află
O peşteră şi intră
Şi în iesle s-a băgat
Pe fân moale s-a culcat,
Ea în ieslea boilor,
Boilor săracilor.
Boii-ncep a rumega
Şi Maria suspina:
“Staţi pe loc nu rumegaţi,
Liniştea mi-o tulburaţi”
Zicând Maria lăcrimând
Către ei duios plângând,
Boii-ndată încetă
Şi grăbiţi o ajută.
“Fir-aţi voi boi fericiţi
Şi de oameni mult iubiţi,
De mine, de Dumnezeu,
Şi de sfântul Fiul meu”.
Când fu pe la miez de noapte
Trecu durerile toate
Şi s-a născut Fiul sfânt,
Dumnezeu pe-acest pământ.
Şi cum dânsul s-a născut
Ieslea-n rai s-a prefăcut,
Şi peştera în palat
De un mare împărat.
Mii de flăcări îmi ardeau,
Şi-alte mii se aprindeau,
Mii şi mii de luminele
Străluceau ca nişte stele.
Iar prin iesle flori creştea
Fânu-n flori se prefăcea,
Maria se-nveselea,
Pruncu-n braţe-şi cuprindea,
Foarte mult s-a bucurat
Cum că lumea s-a scăpat.
Astăzi s-a născut Hristos
Să ne fie cu folos
Şi de-acum până-n vecie
Mila Domnului să fie,
De această bucurie
Şi o nouă veselie.

Un lup pe puiul său voind să-l ispitească,
De este vrednic el în breasla părintească,

L-au fost trimis odată
La margine să vadă:

Pe unde-s oile? Cum stau păstorii lor?
Şi nu cumva ar fi vreun prilej uşor,

Măcar cam cu păcat,
Să capete vânat?

S-au dus şi au venit flămândul lupuşor,
Zicând: “Eu am aflat pe astăzi bună masă:
Cole sub deal se pasc mulţime de oi grasă;
Putem întru ales vreuna să luăm

Şi să mâncăm.”
— Da’ bine, de păstor tu nu-mi spui ce-ai aflat?
Bătrânul lup au întrebat.
— Păstorul, precum spun,
E deşteptat şi bun,

Iar câinii, i-am zărit, sunt slabi şi puţintei,
Nu-i grijă despre ei.
— De este chiar aşa, eu tot nu mă unesc
La turmă să pornesc —
Răspunse lupul — căci de nu-i păstorul prost,
Apoi el câini mişei nu ţine.
Să mergem noi mai bine

Pe unde eu am fost,
Şi ştiu că sunt câini mulţi, dar e păstorul prost.
Iar unde e păstorul de nimică,
Nici câinii nu-s de frică.

În noapte, sub poale de codru-nverzit,
E freamăt de glasuri, un tainic şoptit ;
Ard galbene flăcări şi-n zare de foc
Vezi chipuri sinistre grămadă-ntr-un loc.

Ţiganii, drumeţi cei vecinici ei sânt!
Cu ochii de fulger, cu pletele-n vânt;
La Nilul cel galben departe născuţi,
Ei arşi sunt de soare, de vânturi bătuţi

Aproape de flăcări, pe pajişte stau
Bărbaţii sălbatici şi chiote dau,
Femeile-aleargă mâncare făcând
Şi umplu paharul şi-l poartă pe rând.

Ei cântece cântä şi basmuri îşi spun
Din vremuri mai bune c-un alt cer mai bun
Bătrâna ţigancă, acolo sub brazi, ,
Descântece-nvaţă pe negri nomazi

Şi oacheşe fete se-nşirä la joc
În cerul cel magic al zärii de foc,
Răsună ghitara fierbinte şi-ntins
Şi jocul se-ncinge sălbatic şi-aprins.

În urmă se culcă, odihnă cătând ;
Le freamătă brazii s-adoarmă curând.
În vis, exilaţii pământului lor
Văd Sudul, o ţară, şi ei un popor.

Dar zorile roşii se varsă pe cer,
Frumoasele visuri fantastice pier.
Greu scârţâie carul, ei pleacă la pas —
Dar unde ? O viaţă de drum şi popas!

(după Geibel)