Pe obrazul stins, pe mâna-i slabă,
Pe ochii trişti din cale-afară
Şi-a pus pecetea nendurată
Pierduta vieţii primăvară.

Se scoală-ncet … aprinde lampa …
Mai plină-i casa şi-i mai bună,
Iar ploaia pare că-i un cântec
Ce din adânc de vremi răsună …

Un cântec trist şi fără vorbe
Porneşte-n dulcea înnoptare
Şi lampa cântă, lampa plânge
Povestea unei vieţi amare.

Iar acul, ochii şi lumina
Şi ploaia care-n geamuri bate
Urzesc poemul plin de jale
Al fetelor nemăritate …

Cu Niniţa-n gondoletă
Când mă primblu-ncetişor,
Trecătorul din Piaţetă
Ne priveşte-oftând de dor,
Atunci cerul se-nsenină,
Lucind vesel l-amândoi,
Ş-Adriatica s-alină,
Se alină pentru noi.

În laguna de ne place
A pluti pe-a marei val,
Pentru noi Siroco tace
Pe-a lui Lido verde mal,
Şi sub lunga să lopată
Gondoleta saltă lin,
Cu Niniţa legănată
Legănată pe-al meu sân.

Mână vesel, lopătare,
De la Lido la San-Marc.
Ia de-alung Canalul Mare
Ce se-ndoaie ca un arc.
Mergi cât draga mea Niniţa,
Stând la peptu-mi înfocat,
Mi-a dat dulcea să guriţă,
Mi-a dat dulce sărutat.

Cât va fi în ceruri luna,
Cât va fi senin pe cer,
La Gindeca, spre lagună,
Zbori, voinice gondolier.
Du-ne, Toni,-n liniştire
Pân’ ce, stând gondola ta,
Viaţa noastră de iubire
Cu iubire va-nceta!

O crimă s-a produs, mai mică,
în noaptea neagră ca un dric:
o babă-naltă şi voinică
a îngropat, viu, un pisic.

Ucis, pisicu-i în grădină
şi-n noaptea neagră ploaia-l plouă,
iar baba ia din oala plină,
mâncând cu mainile-amândouă.

O dată cu-nceputul primăverii,
cînd neaua piere şi copiii, dornici
să rîdă de cei mari, găsesc în locul
troienelor doar fraţi, părinţi – doar oameni
gata făcuţi – apare în cetate
nebunul care vinde neda. O iarnă
sălbatică îi scînteiază-n suflet,
iar el precupeţeşte crunt : o iarnă
cu pomi golaşi şi păsări amorţite,
cu ape ce vorbesc în smn sub sloiuri
şi cu seminţe oarbe pregătibndu-şi
exploziile. Pe poleiu-albastru
din ochiu-i stîng trec lebede în sănii,
iar ştiuci de-argint, la copcă, pot fi prinse
în bulbul celălalt, întorc spre noapte.
Fără de milă, el îşi vinde marfa.
Apoi, fiind el însuşi de zăpadă,
se-mparte tuturora: fulgi şi pene
infinitezimale-nseamnă drumul
pe care-o oaste albă nevăzută,
cu comandanţi ce poartă tui de mături,
ocupă toate posturile-cheie
ale cetăţii, condamnînd statuia
primarului care tronează-n piaţă.

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

(1956)

Marea geme şi vueşte
Şi s’a svârle ‘n sus şi ‘n jos
Cerul tună şi trăsneşte
Vântul urlă fioros.

Vasul fraged se despică
Valuri negre-l învelesc
Când spre nouri îl ridică
Când în funduri îl isbesc.

Şi pe vas în desperare
Toţi aleargă nesfârşit
Nicăiri nu văd scăpare
Groaza morţii i-a lovit.

Şi ochiri şi braţe mute
Ridic spre mântuitor
Să se ‘ndure să-i ajute
Cu cerescu-i ajutor.

Singur, fără de mişcare
De catarg stau răzemat
Şi privesc cu nepăsare
Oceanul întărtat.

Căci puţin îmi face mie
Dacă marea m’a ‘ngropa
Sau de inima-mi pustie
Pe pământ voiu mai purta.

Tinzându-ţi mâna o priveai cuminte,
Mişcai zâmbind a tale roşii buze,
Şoptind încet, ca-n vis, la dulci cuvinte.

Urechea mea pândea să le auză
­ Abia-nţelese, pline de-nţeles ­
Cum ascultau poeţii vechi de muză.

Şi-n ochii tăi citeam atât eres,
Atâta dulce-a patimei durere,
Că-n al meu suflet toat-o am cules.

A vorbei tale lamură de miere,
Al gândurilor visătorul haos,
Al tău surâs precum ş-a ta tăcere

Şi chipul tău în voluptos repaos.
Pătruns-au toate limpede-n cântare-mi,
Când al tău suflet mie l-ai adaos.

Stăpână eşti pe gându-mi şi suflare-mi
Şi-acesta cânt, ce gat-acum vedemu-l,
Tu poţi să-l ţii şi numai tu să-l sfaremi.

De-ngădui tu ca eu să-nchin poemul,
Precum viaţa mea ţi-am închinat-o,
Dispreţui hula orişicărui emul:

Primeşte-l dar c-un zâmbet adorato!

La Paris, la colţ de străzi,
Cireşele cresc în lăzi;

Strugurii afuzalii
Cresc de-a dreptul în cutii;

Piersicile, nici n-ai crede,
Cresc ascunse în şervete;

Şi-ascultaţi-mă pe mine,
Merele cresc în vitrine.

Prunele cresc pe cântar,
Pepenii în galantar,

Fragile, în mare grabă,
Cresc de-a gata din tarabă,

Şi alunele sadea
Cresc în bar, de sub tejghea.

Un plictis de zile mari:
Nici albine, nici bondari.

Dar, în schimb, nimic de zis,
Pe-orice stradă din Paris,

Orice câine, cât de mic,
Creşte-n coadă un covrig.

Apune soarele pe dealuri
În slava purpurei de sânge
Şi răsunând adânc din valuri
Doineşte-un glas şi parc-ar plânge;
De simţi o caldă adiere
Trecând pe fruntea ta curată
Ca şi o şoaptă care piere
Sub bolta serei înstelată,
Să ştii că-i ruga mea senină,
Ca visul nopţilor de vară,
Ce se înalţă-n umbra lină
În ceasul jertfelor de seară.

De vezi plutind pe blonda rază
O umbră albă visătoare
Şi crezi că-i îngerul de pază
Cu aripi lungi ocrotitoare,
Să nu te-nşeli, căci visu-mi trece
În zborul său primăvăratec,
Şi-i tot aşa de alb şi rece,
Când se înalţă singuratec.
Spre marea boltă luminoasă.
Făcând durerea mai amară
Şi amintirea mai duioasă
În ceasul jertfelor de seară.

Şi dacă roua clară cade
Frumoşii ochi adânci de-i scaldă.
Când treci sub vechile arcade
În parfumata noapte caldă,
Nu-i roua rozelor în floare
Căzută-n nopţile cu lună,
Nici plânsul dulce de izvoare,
Ci e iubirea mea nebună,
Căci lacrimi mari şi tăinuite
Ca roua limpede şi rară
Coboară-ncet şi liniştite
În ceasul jertfelor de seară.