În oraşul Viflaem
Veniţi toţi ca să vedem
Că nouă ni s-a născut
Domnul cel făr’ de-nceput

Astăzi şi cel de demult
Şi din proroci fericiţi
O prorocit Isailă,
Că se va naşte Mesia

Dintr-a lui Aluzei neam (/ Elisei)
Şi din roada lui Avraam,
Mântuirea lui Adam.
Pe scaunul lui viclean

Crai, fecioarele cântau
Căci va naşte Pecesta,
[În] ieslea dobitoacelor,
Bucuria maicelor

Culcă-te crai îngeresc,
Culcă-te-n palat ceresc,
Culcă-te pe fân uscat
În scutece înfăşat

Păstorii te-or lăuda,
Îngerii îti vor cânta,
Pe pământ sa fie pace
C-asta Domnului îi place,

Şi-ntre oameni bucurie
Şi o mare veselie,
Şi-ntru mulţi ani viitori,
Şi-ntr-aceste sărbători.

Rataceam parca printr-un oras al câinilor.
Câini, numai câini treceau pe strada:

Unii intr-o parte, altii în alta.
Toti purtau câte o servieta galbuie
Si treceau, plini de importanta, intr-o parte si alta.

Mirarea mea n-ar fi fost atât de mare
Si nici spaima ce m-a lipit de ziduri
Daca din privirile pe care mi le aruncau
N-as fi inteles ca servietele lor erau croite
Din piele de om.

Mai sunt încă roze — mai sunt,
Şi tot parfumate şi ele
Aşa cum au fost şi acele
Când ceru-l credeam pe pământ.

Pe-atunci eram falnic avânt…
Priveam, dintre oameni, spre stele;
Mai sunt încă roze — mai sunt,
Şi tot parfumate şi ele.

Zadarnic al vieţii cuvânt
A stins bucuriile mele,
Mereu când zâmbesc uit, şi cânt,
În ciuda cercărilor grele,
Mai sunt încă roze, — mai sunt.

Strânge-mă-n braţe, iubito, strâge-mă tare,
Cum ai strânge un prunc, nu un aspru bărbat,
Pregătit de la prag pentru altă plecare
Şi-n al cărui văzduh alte clopote bat.

Eu nimic nu mai am din străvechea mea fire –
Nestatornică, rea şi pierdută-n poveşti,
Dar tânjesc, în sfărşit, după prima iubire,
Aşteptând-o să crească din cea care eşti.
(“Declanşatorul de plăceri”, Editura Conphys, 1999, Râmnicul Vâlcea)

Sculaţi, sculaţi, boieri mari

Zoriori de ziuă

Sculaţi voi, români plugari

Că vă vin colindători
Noaptea pân’ la cântători

Şi v-aduc pe Dumnezeu
Să vă mântuie de rău

Dumnezeu adevărat,
Soare-n raze luminat

Şi vă spun să ne trăiţi
Întru mulţi ani fericiţi

Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate
Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,
Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate –
Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate,
Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri.

Armurile alt’dată pătate de rugină
Azi par mai sclipitoare decât oricând,
Iar spada,
Încrucişată-n luptă de-atătea ori,
E plină
De sângele netrebnic al celor ce cad prada
Aceluiaşi proteic şi veşnic Torquemada.

Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:
– De ce mă minţi
De-atâţia ani de-a rândul că tu eşti cel mai mare
Din toţi îmblânzitorii cohortelor barbare,
Că-n gestul tău palpită străvechile altare,
Iar vasta catedrală, zidită de părinţi,
Cu-ntreaga-i melodramă de Dumnezeu şi sfinţi,
O poţi schimba-ntr-o clipă,
De nu ţi-ar fi ruşine
De bărbile lor albe,
De mine
Şi de tine?

Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:
– De-atâţia ani,
De când mă porţi spre-acelaşi sublim necunoscut,
De ce mă minţi cu-aceleaşi îndemnuri de temut
Şi-mi profanezi credinţa cu-acelaşi prefăcut
Surâs –
Citit pe buze de josnici curtezani?
De ce din armonia supremelor cântări
Azi nu se mai aude decât grozavul urlet
Al celor ce se-neacă în descărcâri de tunet
Departe,-n cine ştie ce profunzimi de mări!…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mă simt aşa de singur, c-aproape-mi este frică
Să mai vorbesc cu mine,
Şi-mi zic:
– Ascultă, frate,
Ascunde-ţi rana,
Uită c-ai fost rănit şi tu –
Tu, ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică –
Te scutură de greul armurii-nsângerate;
Iar celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate
Răspunde-i: “Nu”.